Ce mult înseamnă o literă Thursday, Dec 31 2009

Este o idee care-mi revine cu tot mai mare insistenţă în minte, deci ajunge la pragul unde devine imbold pentru scris – modalitate prin care, pe lângă că mă defulez, stabilesc premisele pentru o difuzare mai largă decât am reuşit prin comunicare verbală.

Poate că nu m-aş fi apucat de aceste rânduri dacă personajul la care mă voi referi ar fi dispărut din atenţia publică – ceea ce era puţin faţă de ce ar fi meritat. Iată, însă, că recent s-a vorbit că ar fi fost implicat, împreună cu Mircea Geoană (se va vedea de ce pomenesc şi acest nume) în plecarea din funcţie a profesorului Adrian Streinu-Cercel – adevărată personalitate a lumii medicale. Verificările ce le-am făcut nu arată clar – trebuie să recunosc – că un asemenea zvon s-ar confirma (de altfel, renumitul doctor infecţionist a revenit asupra demisiei), dar gândul continuă să mă ducă la zicala cu focul şi cu fumul. E firesc, ţinînd cont de cât rău a făcut Ion Bazac medicilor. (Nu pot să zic „colegilor de breaslă“; l-aş măguli semnificativ.)

Când a devenit ministru al sănătăţii, m-am amuzat, împreună cu cunoscuţii, de mica deosebire dintre numele noastre de familie. (Evident că toată lumea şi-a dat seama că nu m-am ajuns eu, măcar din motivul că n-aş fi putut să ader la partidul lui Iliescu.) La prenume – atenţi la nuanţele limbii române – putem vorbi de diferenţă, dar tot de o literă; aceasta nu contează în fond, apărând la mine datorită faptului că în Ardeal s-a preluat exact numele Botezătorului. Unde mai pui că îl găseam uneori cu apelativul Ionuţ (cum sunt eu, pentru apropiaţi) şi că pe soţia lui o cheamă Camelia – ca pe a mea?

Amuzamentul a lăsat repede loc indignării, aceasta determinând atâta teamă de a nu fi confundat încât o vreme mi-am scris numele cu majuscule în ce trimiteam pe Internet. Gestul a fost, poate, exagerat, dar am recurs la el sub imperiul furiei pe care întotdeauna mi-o provoacă samavolnicia. În momentul când am aflat că i-a desfăcut contractul de muncă unui medic de gardă care avusese un deces în condiţii dubioase, fără să aştepte măcar schiţa unei anchete a specialiştilor, mi-a venit în minte că ultima dată am făcut intenţionat rău (o piedică la fotbal, pusă unuia care îmi iritase toată echipa) pe la 9 ani – deci acum vreo 40. (Ca să previn comentariile cum că e aproape unanim întâlnită tendinţa de a-ţi acoperi neajunsurile, nu mai menţionez normele de conduită ce mi le-am impus – şi m-am străduit să le respect – încă din tinereţe.)

Astfel, mi se pare firesc să aştept şi din partea altora o atyitudine decentă – ceea ce, desigur, e la limita iluzoriului în România. Chiar şi aşa, nu ar fi trebuit tolerat un act absolut ilegal – din perspectivă generală (la cea medicală am să revin); excluderea din serviciu fără etape preliminare este o încălcare a Codului muncii. În atari condiţii, nu este de acceptat explicaţia pe care unii au găsit-o; că ministrul a vrut să-şi construiască o imagine de om dur, dar drept, ştiind că aceasta prinde – cum vedem şi din felurite statistici – la marea masă.

Cu atât mai tare m-a şocat măsura cu cât cunosc din proprie experienţă ce implică gărzile în urgenţă; reprezintă parte a specialităţii mele. Aşa am ajuns să caut date despre pregătirea lui Bazac. Voiam, în primul rând, să văd dacă are autoritatea morală măcar să se pronunţe în privinţa activităţii celor care se străduiesc să salveze vieţi la orice oră (şi cu dotările cunoscute). Aş putea spune că era de aşteptat ce am găsit: specializare în medicină socială. Aceasta implică absenţa până şi a relaţiei cu bolnavul; ce să mai vorbim, deci, de stări grave?

Cred că nu trebuie să punctez că atunci am remarcat deosebirea puternică – şi deloc amuzantă – dintre noi; e mai potrivit să accentuez că nici măcar în acel domeniu nu a prea activat, de vreme ce era cunoscut, practic, doar ca dealer de Ferrari. Am aflat, însă, repede, cum de a ajuns ministrul sănătăţii – după ce fusese secretar de stat: e (pot să pun la prezent, cred) omul lui Geoană şi al lui Ovidiu Brânzan. (Despre acesta din urmă se ştie încă – bănuiesc – că a fost şi el ministru al sănătăţii, printre altele; mai puţin cunoscut este, probabil, că unul dintre motivele pentru care nu a mai practicat medicina îl reprezintă ratarea ca anestezist-reanimator.)

Voi trece cât pot de repede peste faptul că tot Ion Bazac a redus drastic veniturile medicilor de familie (motivând, bineînţeles, cu criza), pentru că asta se încadrează în bătaia de joc a guvernanţilor faţă de domeniul în care mă aflu şi eu. Intenţionat nu am precizat că ar fi vorba de cei care au condus în ultimii 20 de ani. Nici nu ar fi oportun; veniturile mici ale celor din sănătate au fost stabilite încă sub Gheorghiu-Dej (după cum am citit), cu argumentaţia: „Lăsaţi, tovarăşi, că ştim noi: mai o găină, mai un Kent…“. După cum poate oricine observa, această abordare nu a fost înlocuită de una adecvată pentru o societate democratică: salariul – pentru toate sectoarele bugetate – reprezintă o măsură a consideraţiei acordate de stat. Astfel avem – după mine – (încă) un semn clar că nici vorbă să fi avut loc o revoluţie. Atitudinea tipic comunistă se converteşte, însă, şi mai clar în aspecte conexe (dar nu repercutate exclusiv asupra personalului sanitar – evident): diversiunile ce urmăresc asmuţirea celorlalţi când un grup îşi revendică drepturile.

Cele de mai sus au tentă de divagaţie, dar imediat se poate reînnoda legătura cu ţinta preocupărilor mele în aceste momente: a introdus, în ministerul pe care îl conducea, o linie telefonică permanentă pentru populaţie. Scopul era evident – dovadă stând şi negarea lui categorică.

Au mai fost iniţiative pe acelaşi calapod, dintre care – pentru mine – s-a detaşat intenţia de a trimite comisii care să urmărească dacă în unităţile sanitare se primeşte mai mult decât salariul. (Vreau să fiu explicit – şi, în acelaşi timp, lipsit de ipocrizie: mă pronunţ cu fermitate împotriva condiţionării, dar acceptarea recunoştinţei din partea pacienţilor nu este incriminată în lumea civilizată.) Bine că n-am apucat să vedem materializarea acelei idei, însă şi mai bine este că n-a avut timp să pună în aplicare alta, care se carcterizează de la sine: verificarea prin poliţişti a prezenţei la domiciliu pentru pacienţii care figurează în concediu medical.

Aşa ceva n-am auzit nici pe vremea lui Ceauşescu – şi îmi începusem cariera de medic. Poate perioada stalinistă să fi cunoscut asemenea măsuri – mi-am zis, gândindu-mă la descinderea în miez de noapte la Slatina (cea soldată cu desfacerea contractului de muncă). Aşteptam ca măcar de această dată să reacţioneze vehement corpul medical, dar am fost şi mai dezamăgit decât în cazul menţionat din nou puţin mai sus – în care a existat, totuşi, o luare de poziţie (chiar dacă palidă) din partea Colegiului Naţional al Medicilor.

Având toate acestea în memorie, se deduce ce am simţit când au plecat miniştrii P.D.S.R. (e clar că nu pot să le zic social-democraţi). S-ar putea zice că am avut o reacţie nepotrivită la diminuarea capacităţii de guvernare, dar cine este realist trebuie să admită că nu a fost un dezastru că Videanu a preluat şi sănătatea; oricum, mai rău nu putea merge.

Acum, cu 6 zile înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, mă gândesc că ar fi culmea să câştige Geoană, deci să se întoarcă Bazac. Eventualitatea este extrem de puţin probabilă (şi fac tot ce depinde de mine ca să o contracarez); totuşi, dacă s-ar valida, prin cele scrise aici îmi asum riscuri peste cele la care se poate aştepta orice medic. Cu toate acestea, nu se poate să înghiţim la infinit abuzuri grosolane fără o cât de mică reacţie.

Leave a Response »

 

Un echivalent de dorit Thursday, Dec 31 2009

Am reîntâlnit recent o cunoştinţă destul de veche, care are acoperirea să se prezinte drept american. Nici acum şi nici altă dată nu m-a deranjat – cel mult mi-a stârnit o umbră de zâmbet – că are un aspect fizic tipic pentru originea din India (şi, mai mult, se vede imediat că aparţine gurpului cu statut de paria pe vremuri); în schimb, mai nou am simţit că nu îi înţeleg engleza – şi ea caracteristică neamului din care provine. Bănuiesc – aşa cum pot şi alţii – ce m-a influenţat, dar cert este că am alunecat spre gândul că în S.U.A ar fi foarte necesar un alter ego al lui Eminescu, pentru a instaura (sau – mai degrabă – a restaura) firescul; începutul pe care îl văd optim ar fi echivalentul unor versuri din „Scrisoarea III“ care mi-au venit în minte pe loc:

„Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!“

Desigur că ar fi împiedicat să le difuzeze, la cum se prezintă acum societatea americană, un asemenea mesaj fiind chiar opusul a ce intră în “politically correct”. Totuşi, poate că un semnal ar trebui dat – măcar ca indiciu că există o cât de mică speranţă ca starea de lucruri să se întoarcă spre valorile tradiţionale. Ar fi un instrument important în stoparea declinului de netăgăduit pe care ţara care cândva reprezenta un ideal pentru iubitorii de libertate şi dreptate îl induce – din cauza statutului de unică superputere – în întreaga lume.

Leave a Response »

 

Fără alternativă – ca de fiecare dată Thursday, Dec 31 2009

Spuneam acum aproape 2 ani că n-aş avea de adăugat nimic la tabloul ce-l făcusem stării de lucruri de aici dacă nu ar interveni câte o împrejurare care îmi demonstrează că blazarea ce mă domină nu e în întregime justificată; cu alte cuvinte, încă n-am văzut totul. Rareori, însă, iritarea pe care o resimt (oricât m-aş strădui să nu se întâmple aşa) mă împinge să-mi comunic gândurile şi părerile; trebuie şi ca evenimentul să aibă rezonanţă deosebită. Iată că la acest sfârşit de octombrie 2009 sunt îndeplinite ambele circumstanţe, o dată cu haosul dat de lipsa unui guvern adevărat.

M-am apucat să scriu şi din motivul că am asistat – sau chiar am fost părtaş – la dispute dure cu compatrioţi de aici sau de la distanţă în legătură cu preşedintele în exerciţiu, blamat de marea majoritate, la fel ca în presa vorbită sau scrisă.

Nu m-aş fi implicat în dispută dacă împrejurările m-ar fi ajutat să îmi fac meseria de anestezist în ţări care o preţuiesc; mi s-a vădit, însă, că nu am cum să plec de aici. Aşa se face că mi-am zis că mă voi opune prin toate mijloacele ca Ion Iliescu să-mi distrugă viaţa complet; destul este cât de profund mi-a afectat-o deja – aspect la care trebuie să revin. Deocamdată voi afirma răspicat că îl consider marele vinovat pentru aşa-zisa criză politică din această lună. La cât este de malefic, numai evenimente de asemenea natură poate declanşa, după cum s-a tot demonstrat. Am, însă, satisfacţia amară că i-a jucat o festă vârsta (care ar fi trebuit să îl ţină acasă, mulţumit că nu e în închisoare – cum ar merita): n-aş fi bănuit implicarea lui dacă nu se manifesta pe ecran atât de vehement (şi de des – aş spune, de vreme ce l-am văzut eu, care nu urmăresc ştirile şi emisiunile pe teme politice).

Aceste imagini cu Iliescu au răscolit în mine resentimentele din ultimii 20 de ani. Capacitatea de a-ţi reaminti aduce dezavantaje – s-ar putea zice; eu, însă, sunt de părere că numai cei care stau foarte prost cu memoria (intenţionat sau nu) ar putea uita cât rău a făcut după răsturnarea lui Ceauşescu şi la mineriade – dintre care e îndeobşte reţinută (cu mult temei) cea din 13 – 15 iunie 1990. Cu toate acestea, crima majoră a lui Ion Iliescu este – după mine – că a edificat aici o caricatură hidoasă de capitalism şi democraţie, ajutat fiind de profitorii regimului comunist, cărora le-a asigurat menţinerea în poziţii privilegiate. (Chiar şi Traian Băsescu e, indiscutabil, dintre aceştia – cum foarte bine ştim.) Astfel a deturnat (ireversibil, pare-se) drumul sperat la sfârşitul lui 1989 de către cei cu inima şi mintea deschise, afectând profund existenţa acelora dintre ei care au refuzat să se transforme.

Cu acestea spuse, devine clar (şi, cred, justificat) că am ajuns să îl susţin pe cel împotriva căruia s-a ridicat bătrînul bolşevic de cea mai joasă speţă, cu toate că părerea mea despre respectivul e departe de a fi măgulitoare – ba chiar am ajuns să reacţionez prin scris la episodul cu ginerele lui Ion Dincă. De asemenea, din momentul în care mi-a apărut Iliescu în faţă, nu a mai fost relevantă activitatea guvernului Boc. Mai mult a contat cine s-a asociat în a-l răsturna – dacă nu cumva a fost chiar coordonatorul acţiunii: Dan Voiculescu.

Am motiv să cred asta: Băsescu mi-a reamintit că acelaşi fost mare securist, devenit „onest“ şi foarte prosper om de afaceri cu banii ţării, a stat la originea suspendării de acum 2 ani. (Iau drept bun ce spune preşedintele vizat atunci şi în prezent, pentru că am avut confirmarea unei afirmaţii a lui, şi anume că Emil Constantinescu a eşuat în funcţia supremă şi din cauză că a avut încredere în maleficul său predecesor. Nu am putut să concep că omul pe care l-am ales cu atâta entuziasm în 1996, sperând să o rupem de tot cu comunismul, a recurs voluntar la un asemenea sfătuitor, până nu l-am văzut târât chiar de Iliescu la o emisiune televizată – şi n-a fost prima dată când loveau împreună în succesorul lor.) Revenind la Voiculescu, mi se pare important, pentru claritate, să punctez ferm că este „doar“ tâlhar, nu şi criminal – din ce ştiu eu, cel puţin. Din aceeaşi categorie, mai mic ca anvergură şi ca rol în această poveste murdară (ce altceva se poate spune despre felul cum s-a pus la cale doborârea unui prim-ministru şi înlocuirea lui?), face parte Sorin Ovidiu Vântu. Se află în urma lui Voiculescu şi ca virulenţă a atacurilor împotriva actualului preşedinte, la postul de televiziune patronat. Nu am înţeles de ce Realitatea s-a luat după Antena 3 în a împroşca venin, până tot Traian Băsescu mi-a arătat că Geoană îi este vasal şi lui Vântu, nu numai lui Iliescu.

Teoretic (dar şi practic, într-o democraţie solidă), guvernul şi preşedintele îşi desfăşoară activitatea – cu toate laturile ei – fără o strânsă interdepedenţă. Evident, la noi situaţia e radical diferită – nu doar din cauza a ce a creat Iliescu, ci şi prin natura noastră ca popor. Cred că e de prisos să intru în amănunte; în loc de asta, voi puncta că am făcut această consideraţie pentru ca să fie pe deplin înţeles că e dificilă o sistematizare a celor pe care vreau să le expun. Cu toate acestea, încerc să ating tot ce mi-am propus.

Astfel, pentru un om cu principii e şocantă şi compoziţia majorităţii generate la „Grivco“, nu doar circumstanţele pe care le-am pomenit. E în afara firescului o alianţă între liberali şi social-democraţi chiar în ţările unde partidele îşi respectă doctrinele, însă pe Dâmboviţa există precedente: cu mult înainte de participarea grupării lui Tăriceanu la tentativa de eliminare a preşedintelui, Radu Câmpeanu s-a repezit să se asocieze la guvernarea F.S.N., după mai 1990. Atunci era dorinţa de a apuca din ciolan, dar acum substratul e mult mai îngrijorător. Îl voi aborda în partea cuprinzând candidaţii la preşedinţie.

Cu aceste premise, acord mai puţină importanţă celui pe care au decis să-l susţină; e clar pentru toţi cei (încă) lucizi că respectivul e destinat a fi o marionetă – şi, prin asta, un paravan pentru jafurile indisolubil legate de guvernarea lui Iliescu. (S-ar putea spune că sunt opinii partizane, deci subiective, dar reproduc ce afirmă un om căruia nu i se poate imputa aşa ceva, mai ales că e englez: Tom Gallagher. În „Furtul unei naţiuni“ scria: „Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bijuterii, s-ar putea spune că, timp de doisprezece ani, Iliescu a fost un client fidel care a distras atenţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valoroase bijuterii.“.)

Poate că Johannis – cu suficienţa care i se citeşte pe faţă – nu-şi pune problema că ar fi om de paie. (Deocamdată nu am motive să mă îndoiesc de onestitatea lui, deci nu cred că face parte din maşinaţie; naivitatea – chiar dacă nu e uşor tolerabilă la această vârstă, după o bogată viaţă intelectuală şi socială – merită, evident, mai puţină severitate decât ticăloşia patentă.) Mă mir, totuşi, că – având solida pregătire pe care am menţionat-o (ştiu din surse sigure că a fost un apreciat profesor de fizică), nu pune la socoteală faptul că ar fi în situaţia să administreze o populaţie de 100 de ori mai mare decât a Sibiului – şi trebuie să ţinem cont că mentalitatea (şi, implicit, nivelul de civilizaţie) nu e la fel (ca s-o spunem blând) pe teritoriul României. În plus, chiar primul-ministru căruia i se caută înlocuitor s-a dovedit lamentabil (sunt şi eu de acord) în această funcţie, după ce a fost bun ca primar – ceea ce, noi, clujenii, putem atesta.

Cine ştie cât timp vom vorbi la prezent despre Emil Boc ca premier, dar bine a făcut cel care l-a promovat (şi l-a ţinut în obedienţă – fapt pe care nu-l pot nega) că nu a cedat presiunii grupului de la „Grivco“, chiar dacă e şi el conştient că nu-şi va impune candidatul, din cauză că Iliescu e dispus să sacrifice ţara şi poporul – cum a făcut-o de atâtea ori – ca să-şi îndeplinească planurile. Fostul căpitan de vas e, însă, obişnuit să reziste urgiilor, ba chiar să le ia în piept. Aşa interpretez eu iniţiativa cu referendumul pentru parlament unicameral şi redus numeric (semn şi al dorinţei de revanşă), venită după anunţarea unei noi candidaturi la preşedinţie.

Această intrare în lupta electorală am avut-o în vedere când am pus titlul. Cu durere constat că, dacă dorim să avem un viitor cât de că acceptabil, nu există variantă la Băsescu. (Mă gândesc cu groază, fiind în România, că s-ar putea să se fi înţeles – pe seama celor de rând, desigur – cu cei pe care aparent îi contracarează.) Excluzând acest scenariu (până nu vom fi puşi în tragica situaţie de a-i suporta consecinţele), e de spus că, totuşi, el nu reprezintă o alternativă în sensul cel mai deplin; cred că nu e nevoie de lămuriri, pentru cine ştie cu adevărat limba română.

De ce, cu toate declaraţiile necugetate şi patimile stânjenitoare (reliefate din plin de presă), mă raliez la numerosul – din câte ştiu – grup al doresc ca actualul preşedinte să mai aibă un mandat? Răspunsul se află în analiza posibililor contracandidaţi din turul II. (Apropo de manipulări: sondajele difuzate de Realitatea TV îl dau pe Băsescu învins până la urmă, în timp ce la un post maghiar am văzut exact invers. Important mi se pare că şi un canal care – la comanda patronului – manifestă adversitate feroce faţă de cel care tinde să redevină preşedinte trebuie să admită că va participa la disputa în doi.)

De Mircea Geoană am amintit în treacăt; mai am de spus că, în toate apariţiile sale, nu face decât să confirme faimoasa etichetare ca prostănac – pe care nu un adversar politic i-a dat-o. Te şi umflă râsul când auzi că nu vrea vot negativ, ci unul generat de puterea sa de convingere.

Figura lui Crin Antonescu inspiră de la început reticenţă, deci nu e de mirare că am crezut imediat că s-a oferit să devină turnător la Securitate ca să scape de la ţară. În acelaşi mediu eram şi eu (expediat din Cluj, nu din Tulcea), dar nu mi-a trecut prin cap să mă demonetizez în aşa hal. Dincolo de aprecierile de ordin moral, contează că acest gest din trecut îi generează acţiuile din prezent. Nu e absurd să presupun că înscrierea în cursa electorală i-a fost impusă de securistul căruia îi dădea raportul (cam cum a fost cu Lia Roberts), acelaşi mecanism stând la baza ascensiunii în fruntea partidului. Cert este că a trecut în subordinea clicii lui Iliescu la fel de deplin ca Tăriceanu – ginere de general de Securitate – când s-a dorit înlăturarea lui Traian Băsescu.

Spuneam mai sus că sunt mulţi care doresc ca preşedintele să rămână unde este. Am constatat personal asta, auzind discuţii în troleibuz – mediu grăitor, zic eu. Foarte probabil că acei oameni nu fac analize precum cea de aici, dar (simt şi) ştiu una şi bună: mai degrabă Băsescu decât Geoană sau Antonescu. Fenomenul este întâlnit şi în alte părţi ale ţării (după câte aflu pe Internet) – ceea ce mă duce cu gândul la spusa lui Lincoln cum că nu poţi să înşeli un popor întreg la infinit.

Rămâne de văzut ce ne va aduce seara de Sf. Nicolae. Este de mult clar ce doresc să se întâmple, dar nu e propriu-zis o speranţă; aşa ceva s-ar lega de adevăraţi lideri. Voi continua să-i aştept câte zile îmi va da Dumnezeu, chiar numai pentru binele nepoţilor.

Leave a Response »

 

Cum e să nu ai darul profeţiei Thursday, Dec 31 2009

Sunt sigur că există destui care doresc să-şi cunoască viitorul, dar niciodată nu m-aş ralia lor; mă reţine gândul că mi s-ar arăta cu mult înainte evenimentele neplăcute – ceea ce, evident, m-ar face să trăiesc sub teroare. Totuşi, uneori m-ar ajuta să prevăd ce se va întâmpla, pentru că astfel aş evita să investesc în persoane care ajung să demonstreze că nu merită aşa ceva. Asta am simţit o dată cu începutul acestui aprilie al lui 2009, lovitura fiind dublă – atât din partea lui Traian Băsescu, cât şi din partea lui Victor Piţurcă. (Dacă aş avea un fel optimist de a vedea lucrurile, aş zice că atitudinea celor doi şi-a avut latura de influenţă pozitivă asupra mea, făcându-mă să simt din nou nevoia să-mi fac cunoscute opiniile. O asemenea viziune ar fi, însă, vecină cu inconştienţa, ţinând cont şi că am mai spus că merg pe această cale doar când descopăr că se mai poate adăuga nimicnicie la cea pe care am tot descris-o – şi am trăiri în concordanţă. Prin aceste precizări, cred cu fermitate, se explică de ce nu iau poziţie la fiecare amănunt din viaţa politică autohtonă; de altfel, nu am ce urmări în ea, până nu apare ceva scandalos chiar şi pentru România. În ce priveşte fotbalul, situaţia stă cu totul altfel, însă se va vedea că nu activitatea profesională a – deja – fostului antrenor al echipei naţionale o judec.)

Pare surprinzător – sunt convins – că am pus alături personaje cu influenţă şi receptare (date, în primul rând de extinderea sectorului ce le-a fost dat sub conducere) total diferite, dar am credinţa că sportul – alături de cultură – este o cale extrem de importantă (şi, oricum, mai curată – dacă pot spune aşa – decât politica) prin care naţiunile se fac cunoscute şi apreciate. Totuşi, conştient de realitatea că opinia majorităţii este cea indusă de canalele cu tematică politică (de unde şi superficialitatea în gândire conexă), voi aborda în doar câteva cuvinte problematica din fotbal, pentru a nu afecta focalizarea asupra faptului de viaţă care şi pe mine mă şochează mult mai tare. (Interesant – şi, în acelaşi timp, generator de satisfacţie şi oarecare amuzament pentru mine – este, însă, că postul de televiziune Antena 3 a început „Sinteza zilei“ cu demiterea lui Piţurcă, în seara când a avut loc.)

Fără să intru în amănunte (şi din motivul că pasionaţii sportului celui mai iubit le cunosc), precizez că într-atât l-am preţuit ca antrenor, încât l-am susţinut – direct sau pe Internet – şi după turneul final european de anul trecut, când mulţi îi cereau demisia. Mai mult, m-am ferit să comentez denigrator la adresa lui cât timp am mai avut şanse de calificare la turneul final mondial de anul viitor. Acum, însă, pot să afirm că, refuzând să demisioneze după ce naţionala s-a făcut de râs în Austria, a arătat o comportare tipică pentru cei care s-au ajuns în pseudo-capitalismul românesc. În loc să se retragă, măcar pentru a linişti apele, aşa cum ar fi făcut un om de bun-simţ (chiar dacă nu se consideră vinovat pentru eşecuri – şi nimeni nu-l poate blama în totalitate pe el), Victor Piţurcă s-a manifestat mai degrabă agresiv, ajungând chiar la limita inconştienţei: înfrângerea în faţa austriecilor (care, pe lângă că ne împiedică să ajungem la Campionatul Mondial, a fost o adevărată umilinţă a reprezentat – declarativ – pentru el doar un meci pierdut. Se cuvine luată în considerare şi rapacitatea sa, care prevalează net asupra unei eventuale onestităţi (iluzorie, probabil) şi care este încuviinţată de destui compatrioţi. Deseori am auzit: „Ce, e prost să piardă 600 000 de euro?“.

Este suma pe care, teoretic, Federaţia Română de Fotbal era datoare să i-o dea, în caz că l-ar fi demis – gest pe care continui să-l văd lipsit de sens şi acum, după ce s-a produs. Cu totul colateral mă interesează că mai nou se vehiculează o sumă reprezentând sub jumătate din cea menţionată (deşi încă sunt bani extrem de mulţi pentru românul de rând); esenţial este că actualmente nu mai avem speranţe – deci situaţia este complet diferită de cea din 1993. (Atunci, aşa cum cunoscătorii îşi amintesc bine, modestele noastre şanse de calificare la Campionatul Mondial din S.U.A. s-au validat, sub conducerea lui Anghel Iordănescu; merita să-i trec numele, având în vedere că – tot sub coordonarea lui – acolo s-a obţinut cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc.)

Amintirile frumoase fac – fireşte – şi mai supărător prezentul, dar aici sunt dator să stau, pentru a expune ce ar trebui să fie mult mai izbitor pentru întreaga populaţie românească – nu numai, cum văd, pentru partea ei mai evoluată, măcar în ce priveşte progresele tehnice. Se va înţelege imediat la ce mă refer, dacă voi spune că majoritatea opiniilor citite pe Internet sunt identice cu a mea într-un punct esenţial: implicarea hotărâtoare a lui Traian Băsescu în ce a avut şi are de suportat Gigi Becali. (Am precizat la început perioada când îmi vărs necazul, şi nu am suficient orgoliu de scriitor ca să nu-mi pară rău că rândurile ce le aştern aici îşi păstrează actualitatea, din cauza menţinerii în arest a celui care – întâmplător – e legat strâns de fotbal. Această relaţie nu e – fireşte – relevantă în contextul ce urmează să îl detaliez, deci a pedala pe ea ar fi fost un artificiu ieftin.)

Vreau să subliniez cât se poate de apăsat că – întocmai ca mai toţi cei cu care am fost în legătură – consider sechestrarea de persoane comandată de potentatul ce (încă) deţine echipa Steaua drept o faptă indiscutabil banditească. Aşadar, i-am aprobat pe cei care au afirmat că a fost ca-n Vestul Sălbatic, deci incompatibilă cu un stat de drept. (Aici vine nuanţa: cu asemenea sistem juridic – despre am scris de mai multe ori, ferindu-mă de termenul „justiţie“ – ţine de autosugestie să afirmi că România ar fi un stat de drept. În plus, că tot vorbeam de Vestul Sălbatic, capitalismul de aici are încă forma existentă în acea perioadă în ţările care actualmente au trecut şi de stadiul înfloritor al sistemului social menţionat.)

O altă precizare absolut necesară este că nu îl apreciez deloc (ca să spun eufemistic) pe Gigi Becali, ceea ce s-ar fi putut observa într-un articol pe care l-am scris în decembrie, dacă l-aş fi difuzat. Totodată, însă, s-ar fi remarcat că, deşi consider că e corect şi necesar să i se ia echipa de fotbal, am combătut aducerea lui la judecată în cazul „Valiza“. Atunci nu l-am găsit în culpă (stimulase un club ca să câştige, nu ca să piardă), iar acum sunt din nou alături de el – nu că i-aş contesta vinovăţia (din contră – cum s-a văzut), ci din cauza circumstanţelor în care a fost încarcerat: la peste două luni de la comiterea faptei, dar la câteva zile după ce a dezvăluit unele din maşinaţiile aşa-zisului om de afaceri Puiu Popoviciu.

Imediat m-am gândit că articolului pe care nu l-am făcut public i-am dat titlul „Pe cine a iritat Gigi Becali?“, în cadrul expunerii putându-se percepe trimiterea la Traian Băsescu, chiar dacă nu am ţinut neapărat să îl indic explicit. Acum, însă, gravitatea situaţiei fiind mult crescută, ar fi prea blânde asemenea aluzii; de aceea punctez – întărind prin repetare ce am afirmat mai sus – că preşedintele este coordonator, deci responsabil, al întregii mârşăvii. Succesiunea rapidă în timp a declaraţiilor şi arestării lui Gigi Becali duce la o concluzie absolut sinistră şi profund deprimantă: în ţara asta conduce ginerele lui Ion Dincă, la 20 de ani după un eveniment caracterizat drept revoluţie anticomunistă. (Am a nu ştiu câta dovadă – însă, de data asta, una foarte dureroasă – că etichetarea menţionată este pură intoxicare; una de prim rang, din nefericire.)

Aşadar, pentru mine e clar că influenţa lui Popoviciu (poate fără intervenţie explicită – ceea ce ar fi şi mai îngrozitor) l-a determinat pe Băsescu să comită împotriva lui Gigi Becali o samavolnicie (mi se pare adecvat termenul, mai ales că i s-a prelungit cu cerbicie arestul), şi nu – cum mulţi cred – intenţia de a abate interesul de la ce e necurat în propria familie (casa fiicei, dar în special – după mine – „afacerile“ cu pământuri ale fratelui Mircea, care sunt analoge cu ale lui Popoviciu).

Acesta este individul care a promis că va ocroti, ca preşedinte, pe toţi românii şi pe care l-am susţinut acum 2 ani la referendum – împreună cu familia, dar şi cu milioane care au considerat – just – că un om ales el însuşi de către popor trebuie să aibă câştig de cauză în faţa unor aciuaţi pe liste. Se deduce că nu se pune în discuţie să regret poziţia mea de atunci; aşa aş face de câte ori s-ar ivi ocazia. Mă gândesc, însă, că multă vreme după aceea i-am acordat încredere (şi explicit – în controverse), considerându-l singurul om politic acceptabil cât de cât. Acum încep să-mi dau seama că nu vorbeau fără temei cei care îi atribuiau tendinţe dictatoriale. Nu se pune problema la o asemenea amploare, sunt convins; dau, totuşi, de gândit semnele că a început să trateze ţara ca pe propria moşie (folosesc un clişeu, dar îl consider adecvat pentru a reda şi ce se poate deduce din atitudinea insolentă a fratelui său) de când – după cum se spune – are indicii ferme că va fi reales. Mă feresc de afirmaţii pe care nu le pot dovedi, însă nu pot să nu acord atenţie zvonurilor că FMI l-ar fi asigurat că va fi din nou preşedinte dacă favorizează extrem de dubiosul împrumut – împotriva căruia, de altfel, se declarase în urmă cu puţin timp (dar, când i s-a amintit, a replicat – hohotind – că numai oamenii politici de slabă factură sunt fixişti în opinii). Nimeni nu poate spune precis – cu atât mai puţin eu, care nu mă pricep la economie şi finanţe – dacă acest împrumut era justificat; ştim, însă, mulţi că FMI şi Banca Mondială sunt anexe ale celor care vor să guverneze peste o lume de instrumente vorbitoare. Cu atât mai odios este că preşedintele României se repede el să îşi condamne concetăţenii la aşa ceva.

Cu doza de speranţă care nu mă părăseşte niciodată, sunt încrezător că planul nu îi va reuşi. Deja există o serie de indicii că societatea de aici se trezeşte; oricum, bine face presa că ţine în prim plan subiectul Gigi Becali. Rămâne de văzut, însă, cine poate să-l împiedice pe Băsescu să stea din nou la Cotroceni. Aş prefera să fie un candidat-surpriză, deci în niciun caz Radu Duda. (Am scris destule şi despre el, dar aici îşi are locul doar ce nu bănuiam – iarăşi! – atunci, fiind cu totul aberant: un membru al familiei regale să aspire la preşedinţie.) Dacă nu va apărea nimeni, mă voi ţine de răspunsul afirmativ ce l-am dat când m-a întrebat cineva dacă, în turul II, l-aş vota pe Geoană contra lui Băsescu. Aşa cum în 2000 l-am votat pe Vadim în disputa cu Iliescu, preferând pe cineva nu tocmai întreg la cap în faţa unui criminal, acum nu aş ezita în opţiunea pentru Geoană: mai bine un „prostănac“ (una dintre puţinele vorbe ale lui Iliescu cu care am fost de acord) decât un individ care şi-a dovedit lipsa totală de caracter şi scrupule. Cel mai sinistru este, desigur, că avem de optat între asemenea figuri.
…………………………………………………………………………………………………………….

Depăşeşte accepţiunea noţiunii de coincidenţă faptul că apare o legătură în plus cu lucrarea despre Becali: cele inserate după sfârşitul preconizat al textului, din cauză că derularea evenimentelor mă obligă la ajustări. În acest caz ajung chiar la o retractare: e de la sine înţeles că nu mai vreau să îi dau votul lui Geoană, după ce am aflat că a „depus jurământ de vasalitate“ (ca să preiau o expresie cu totul adecvată) faţă de Iliescu. În schimb, cu atât mai mult capătă greutate ultima propoziţie a precedentului aliniat.

Leave a Response »

 

Pe cine a iritat Gigi Becali? Thursday, Dec 31 2009

Forma interogativă a titlului vine şi din nedumerirea iscată în mine de cele întâmplate în ultimul timp acestui personaj reprezentativ pentru „democraţia noastră originală“ – ca să readuc în atenţie o expresie mult folosită pe vremuri, din dorinţa de a nu lăsa uitării faptul că autorul ei este totodată arhitectul stării de lucruri definită astfel, stare de lucruri pe care nici aderarea la Uniunea Europeană nu a schimbat-o în bine. (S-ar putea spune chiar contrariul – ceea ce nu trebuie să ne mire, din moment ce în frunte sunt tot cei cu rădăcini comuniste, care continuă – cu perversitate sporită de ce au deprins în Occident – jaful asupra poporului şi ţării practicat pe vremea când nici defularea prin vorbe nu o aveam.)

Sunt convins că toţi cei care au ochi şi urechi în cel mai deplin sens al expresiei vor fi lesne de acord cu felul în care l-am definit pe Gigi Becali; mă simt dator, însă, să arăt pe ce elemente m-am bazat când am făcut afirmaţia – elemente din care va reieşi şi ce m-a dus la întrebarea din titlu. Se va vedea că nu ştiu multe din biografia sa; totuşi, pot să leg cele cunoscute în aşa fel încât să-mi fac despre el mai mult decât o idee. De fapt, prezenţa sa constantă (până la a căpăta o tentă de agresivitate – trăsătură pe care, de altfel, i-o putem remarca deseori) pe mai toate canalele de televiziune cu audienţă considerabilă te duce în imposibilitate să-l ignori. Desigur, însă, că dacă vrei să fii obiectiv, nu descrii un personaj preluând ce afirmă despre el însuşi. Nici la opiniile altora nu recurg; în schimb, mă bazez pe relatările lor pentru a selecta episoade de viaţă cărora să le atribui o adevărată semnificaţie.

Primul dintre ele mi-a fost adus în atenţie de amintirile lui Dan Iosif, care a povestit odată îndelung la televizor prin ce trecea cînd făcea bişniţă împreună cu Ioan şi Victor Becali, în vremurile lui Ceauşescu. Pentru lucrarea de faţă are greutate faptul că Gigi era implicat alături de verii săi, chiar dacă participarea lui era mai redusă; nu mă pot abţine, însă, să evidenţiez şi că toate acestea erau relatate cu mândrie – de parcă n-ar fi fost fapte penale, indiferent de regim. Totuşi, mi-am zis că astfel de indivizi sunt – oricum ai lua-o – mai puţin pasibili (să nu spun „demni“, căci nu se potriveşte) de oprobriu decât mai toţi oamenii politici de la noi, cu trecut în nomenclatura comunistă, jafuri la scară naţională sau ambele. Măcar aceşti infractori nu aveau în obiectiv să împileze un popor întreg; de asemenea, nu pretindeau că activitatea lor ar denota opoziţia faţă de comunism – cel puţin n-am auzit asta de la Dan Iosif. (Dumnezeu să-l ierte! – se cuvine să spunem asta oricând şi pentru oricine.) Ajungând la adversitatea faţă de regimul trecut şi consecinţele ei, consider corect să notez şi că e foarte probabil ca familia Becali să fi suferit, în primul rând din cauza legăturii cu mişcarea legionară (întâlnită la mulţi aromâni), dar aceasta nu îmi influenţează opiniile, deci nici linia gândirii, convertită spre succesiunea în prezentare.

În cuprinsul acesteia vine afacerea făcută de Gigi Becali cu terenurile aparţinând domeniului militar. Nu cunosc amănunte (deci nici cât s-a îmbogăţit de pe urma ei), dar un lucru pot să spun: în orice ţară democratică, lezarea armatei, indiferent de cale, duce măcar la închisoare pe ani lungi, dacă nu chiar la sentinţa capitală. La noi a fost (şi de această dată) exact invers: i s-a deschis drumul spre acapararea şi a echipei de fotbal. (Aici s-ar putea să mă înşel, însă raţionamentul deductiv mă îndeamnă să cred cu fermitate ce afirm – mai cu seamă că şi în această situaţie au existat nereguli, după cum am aflat.)

Sub impresia acestora, dar şi a imaginilor în care era comesean cu Traian Băsescu (cred că numai în România se poate întâmpla ca un fost ministru al transporturilor să sărbătorească un eşec al Rapidului – echipă feroviară prin tradiţie), e normal să fi rămas extrem de surprins când am aflat de chemarea lui la D.N.A., în ceea ce repede a căpătat numele „Afacerea «Valiza»“. Atunci mi-am ridicat pentru prima oară întrebarea ce serveşte aici drept titlu, fiind destul de lucid ca să-mi dau seama că nu se poate – având în vedere antecedentele (foarte bine ştiute; de aceea nu le detaliez) – ca justiţia de aici să fi fost brusc străbătută de zelul în a face curăţenie deplină. Spun aşa şi pentru că în acest caz Gigi Becali era practic nevinovat; nu ştiu să existe legi sau norme (în toată Uniunea Europeană) care să interzică să stimulezi pe cineva ca să lupte din răsputeri pentru victorie – spre deosebire netă faţă de situaţia în care îi ceri contrariul, şi când într-adevăr intră în domeniul penalului. Această opinie a mea este atât de fermă încât n-a fost contracarată de faptul că acţiunea patronului Stelei ar fi putut să-mi ia o mare bucurie: primul titlu de campioană în oraşul meu, prin C.F.R.

În esenţă, consider că, în situaţia prezentată, lui Becali i s-a făcut o nedreptate, după cum tot aşa a fost şi că nu a reuşit să obţină un loc de parlamentar la recentele alegeri – dar acolo m-a deranjat mai mult că a pierdut în faţa nepoatei lui Paul Niculescu-Mizil; am lămurit deja de ce, chiar aici. Prin urmare, la acest subiect am de adăugat doar că văd rezultatul electoral menţionat ca fiind un sprijin în a nu-l băga pe Gigi Becali în şleahta aşa-zişilor oameni politici din România contemporană. Afirm aceasta şi pentru că sunt convins că alegerile n-au fost măsluite, deci n-am de ce să fac o nouă trimitere la titlu. (Aici mai e necesară o precizare: luat de firul expunerii, nu am arătat exact unde consider că e nedreptatea. Poate nici n-ar trebui, dacă mă gândesc că s-a mediatizat intens pe câţi a ajutat personajul asupra căruia mă concentrez, iar asta rămâne, în ciuda neajunsurilor – pe care destui le-au căutat cu mare atenţie.)

Ce urmează să tratez, legat de Gigi Becali, are în comun cu cele punctate mai sus că îl poate afecta serios, însă deosebirea netă apare la felul cum văd eu lucrurile: aflând recent despre intenţia de a se trece echipa de fotbal Steaua înapoi în subordinea clubului, am încercat o mare satisfacţie, deoarece consider că aşa s-ar cuveni. Mai presus de circumstanţele dubioase în care a ajuns patron cel despre care vorbesc stă pentru mine convingerea că nu e admisibil ca el să se poată împăuna cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni – şi nici măcar cu calificările consecutive în grupele Ligii Campionilor, acestea fiind meritul celor implicaţi în teren, care prin truda lor au obţinut banii necesari pentru menţinere în elită. Ajuns aici, afirm fără ezitare chiar că el a fost principalul factor ce a determinat prestaţiile sub aşteptări (culminând cu ce a fost recent) şi a mers cu josnicia până la a-i sili pe antrenori să suporte consecinţele, după ce s-a dezis de ei. Astfel, îmi vine uşor să am credinţa că, prin reîntoarcerea la club, formaţia Steaua ar avea o şansă să reînnoade succesele care au umplut de mândrie (şi de prestigiu extern – pot zice liniştit) o întreagă ţară, nu doar pasionaţii de fotbal.

Unul dintre ei scrie aici, dar sper că se vede că m-am referit la sportul căruia pe drept i s-a conferit atributul de rege doar pentru că are o intricare amplă cu contextul; am încercat, însă, să includ totul în tabloul general. O dată ce am pomenit de acesta din urmă, trebuie şi să accentuez că un mare regret al meu în aceste momente – cu ceva mai mult de 10 zile înaintea Crăciunului lui 2008 – este că nu pot da răspuns la întrebarea ce constituie titlul. (Dacă îl puneam sub formă afirmativă, evident că situaţia era complet diferită.) Poate că în timp ne vom dumiri cine a stat în spatele acestor lovituri aplicate lui Gigi Becali pe când ajunseserăm mulţi (el, în primul rând – îmi închipui) să credem că e infailibil; e clar că trebuie să fie manevre de culise, pentru că nimic de esenţă nu s-a schimbat în societatea românească după ce a trecut încă un an de apartenenţă la Uniunea Europeană de la un articol în care îmi exprimam aceleaşi nemulţumiri. E de adăugat, însă, observaţia că nu apar decât evenimente producătoare de neplăcere, care se suprapune peste blazarea resimţită de cei care au refuzat să se transforme în şacali.

E de la sine înţeles că aş fi putut încheia şi aşa, dar îmi stă în obicei să prefer un final cu tentă optimistă – care totodată evidenţiază principala mea preocupare în legătură cu Gigi Becali: repet (şi, probabil, o voi mai face cu alte prilejuri) că doresc, pentru toţi românii, ca echipa de fotbal Steaua să revină unde îi e locul – în toate sensurile.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am consemnat aici exact ce plănuiam când m-am apucat, cu toate că aflu că în continuare Gigi Becali (ca şi alţi oameni de sport, de altfel) nu-şi pune problema că Steaua i-ar putea fi luată – ceea se concretizează în perpetuarea atitudinii pe care am descris-o. Nonşalanţa (ca să nu folosesc un termen mai tare) îi este alimentată şi de şocanta – pentru mine – lipsă de demnitate a unor protagonişti ai celor mai mari realizări ale fotbalului nostru; nu le trec numele aici tocmai din consideraţia pe care toţi trebuie să o avem pentru ei. Cu toate acestea, rămân neabătut în a aştepta să se ajungă la o stare de lucruri decentă; ar fi prea preţios să declar că vreau dreptate. (Ca un fel de epilog la epilog, trebuie să notez că sistemul judiciar românesc (nu-i pot zice justiţie – cum afirmam şi în altă parte), în loc de a-mi alimenta speranţele, confirmă cele notate aici: deschide proces în cazul „Valiza“.

Leave a Response »