Îi priveam plin de admiraţie pe cei care aveau autoritatea morală să fie acolo, ca reprezentanţi ai revoluţionarilor (pe ei pot oricând să-i numesc aşa) bucureşteni: Romeo Raicu, Florin Filipoiu şi alţii. Nu ţin minte exact dacă erau de asemenea Dumitru Dincă şi Dan Iosif, care – cum se ştie – au apărut ulterior mai des, însă nu de aceeaşi parte a baricadei, cum fuseseră atunci – la modul propriu. Oricum, mi-am făcut o idee şi despre confruntările din Capitală. Nu insist, fiindcă nu sunt în situaţia să am ceva deosebit de spus.
Biografiile ulterioare ale manifestanţilor pe care i-am văzut în acea zi excepţională sunt şi ele dovezi pentru impostura lui Iliescu, dublată – firesc – de mari eforturi întru înlăturarea martorilor incomozi. (Am convingerea că legitimitatea – după care a umblat atâta şi a tot clamat-o în faţa celor care nu aveau cum să-l contrazică – nu îi va fi acordată de istorie, după cum nu o are nici din partea minţilor lucide.) Dumitru Dincă nu şi-a împlinit încă visul de a vedea comunismul doborât, însă continuă să lupte pentru el şi pe forumuri unde îi pot afla ideile: „Procesul comunismului“ şi „Piaţa Universităţii“. Dan Iosif – singurul care oferea sorginte revoluţionară partidului lui Iliescu, sub diversele sale denumiri – a părăsit politica, din ce ştiu eu. Cât despre ceilalţi, mai apar doar la aniversări; altfel, îşi practică în continuare meseria. Pe doctorul Filipoiu se cuvine să îl considerăm o mândrie a breslei noastre.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ajung la cea mai importantă – cum ulterior aveam să constat – apariţie din primele ore de exprimare liberă: a lui Ion Iliescu. (Altul care a luptat din interior contra lui Ceauşescu – tot cam ca Teoctist.) A fost prezentat de către Brateş cu surle şi trâmbiţe: „fiu de revoluţionar, el însuşi revoluţionar“. Citindu-i recent biografia, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat asta, însă când l-am văzut prima oară nu auzisem de el. Ştia ceva, în schimb, taică-meu: că e cel pe care Gorbaciov îl vede ca reformator al sistemului la noi. Cert este că nu puteam să îi atribui niciun fel de dizidenţă – şi trecuse anul de când ascultam constant posturile străine.
Mi-am dat seama repede că mulţi dintre cei din studio, în frunte cu coordonatorul, erau la curent cu rolul ce i se hărăzise acelui om cu aspect modest, începând cu îmbrăcămintea. Găsesc potrivit termenul „rol“; curând mi-a fost uşor să trag concluzia că reprezentanţii televiziunii au manevrat în aşa fel încât să îl impună publicului pe acest cvasi-necunoscut, netezindu-i drumul.
Iarăşi ciudat mi s-a părut că a vorbit netulburat, la vânzoleala care era în încăpere. Mă întrebam cu ce este mai demn de atenţie decât cei care suferiseră pe străzi directorul Editurii Tehnice – cum s-a recomandat, afirmând şi că revoluţionarii îl aduseseră, plini de simpatie, din Casa Scânteii, aproape forţându-l să plece mai repede de la serviciu. Nu-mi puteam risipi urgent nedumerirea; am lăsat-o temporar în umbră, concentrându-mă la a-l asculta. De la început l-am aprobat, fiind şi eu de părere că socialismul fusese întinat de Ceauşescu.
Aici se impun nişte precizări: întotdeauna am crezut că e posibilă o viaţă decentă pentru toţi, şi continui să-mi doresc o societate care să îi creeze cadrul. Documentele de partid defineau comunismul ca o lume în care ar fi fost satisfăcute aceste idealuri. Era prevăzută egalitatea perfectă între toţi indivizii, iar altă trăsătură fundamentală era redată printr-o cunoscută – atunci – formulă: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Orizontul şi experienţa de viaţă fiindu-mi limitate, nu conştientizam că o atare societate e pentru îngeri, nu pentru oameni. Acum îmi este clar că va trece mult până va veni vremea (dacă o fi vreodată) când motoarele progresului şi bogăţiei individuale şi comunitare[1] nu vor mai fi concurenţa şi preocuparea pentru proprietatea privată. De altfel, s-au văzut rezultatele acţiunilor lui Gorbaciov, bazate pe încrederea sa în latura pozitivă a sistemului.
Prin urmare, mai e de spus doar atât: bine că nu au apucat să edifice şi societatea comunistă cei care au întronat socialismul, cu sensul folosit şi de Iliescu: regimul totalitar aşa-zis de stânga, la care după 1989 s-a aplicat denumirea de comunism. Cu această accepţiune – care nu corespunde cu a mea, dar vreau să evit confuziile – am folosit şi voi mai folosi termenul. (Apare şi mai mare confuzie când unii asimilează comunismul cu ideologia lui Marx, Engels şi Lenin.)
Nu mai e necesar să punctez, poate, că esenţa acestei prime intervenţii a lui Ion Iliescu era previzibilă; cam toţi ne pregăteam pentru un fel de perestroika sau „comunism cu faţă umană“ (într-adevăr, numai faţa era). Îl vedeam însă ca nou lider pe Corneliu Mănescu; am explicat mai sus de ce. Aşa anunţaseră francezii, şi am crezut că motivul este prestigiul său internaţional încă în amintire. Pe când am aflat că de fapt era vorba de o oarecare asemănare cu Sergiu Nicolaescu (prezent şi el de la începutul acestei neuitate transmisiuni), noi – cei din interior – eram deja lămuriţi în privinţa celui care a venit la conducere.
Sincer să fiu, nu mi-aş fi închipuit ca Iliescu să reapară; în orice caz, nu mai mult ca alţii. De aceea am fost surprins – stare care a lăsat repede locul unui soi de resemnare, fiindcă omul era departe de a mă încânta – când el a fost cel care a comunicat că s-a constituit Frontul Salvării Naţionale. Asta deja spunea că se va număra printre noii conducători, şi desigur că nu înţelegeam ce îi dă dreptul să fie acolo. (Nu aveam de unde să ştiu în acel moment că în clădirea C.C. se făcuseră şi se desfăcuseră guverne. Chiar şi foştii prim-miniştri Dăscălescu şi Verdeţ veniseră să-şi ofere serviciile, dar era firesc să fie alungaţi de reprezentanţii manifestanţilor. Şi aceştia, însă, au fost înlăturaţi – de către cei pregătiţi să acapareze puterea şi care mai apoi au încercat să impună ce le lipsea: legitimitatea, furată luptătorilor autentici împotriva lui Ceauşescu, în primul rând.)
Când am putut judeca evenimentele la rece, mi-a devenit clar – şi fără să ştiu ce a fost în culise – că faza revoluţionară s-a încheiat (şi a fost contracarată chiar) o dată cu saltul în prim-plan al lui Iliescu. Pe moment însă, nu a fost atât de evident că şi-a însuşit puterea. Cu abilitatea pe care avea să o dovedească în mod repetat, a cooptat în Consiliul F.S.N. toţi dizidenţii cunoscuţi. Nu aveam obiecţii faţă de Laszlo Tökes (ar fi fost culmea!), Doina Cornea sau Mircea Dinescu, şi nici faţă de autorii scrisorilor de protest de pe poziţii comuniste (pe lângă cei şase, Dan Deşliu – vechi poet tezist – trimisese una în nume propriu). În schimb, despre Ana Blandiana şi astăzi cred că nu a intenţionat nimic subversiv în poezia cu motanul Arpagic, dar nu era să aducă lumină; evident că îi convenea postura. Total nedumerit eram în legătură cu Gelu Voican-Voiculescu, despre chiar nimeni dintre noi nu auzise. Nu cadra nicicum activitatea pe care ne-o împărtăşise (geolog veşnic în cercetare prin munţi) cu ţinuta militară ce o arbora. Nu îmi plăcea nici denumirea noii formaţiuni; mă ducea cu gândul la Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol II. Totuşi, treceam uşor peste amănunte. Capital era că scăpasem de Ceauşescu – şi câţiva ştiau asta mult mai bine decât noi, cei de rând.
După cum just zicea cel care citise acest prim act al noii puteri, „cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă“, prioritatea era asigurarea fără întreruperi a necesităţilor vitale. Probabil că se dăduse cuvânt de ordine, din moment ce rapid s-au format organizaţii F.S.N. până la nivel de comună. Mai aveam naivitatea să cred că fuseseră create de cetăţenii obişnuiţi, şi nu prin metamorfozarea aparatului de partid, învăţat cu o disciplină de fier. (Mă înşelam doar parţial; întocmai ca la nivel central, opozanţii autentici au fost reduşi la tăcere progresiv.) În schimb, îmi devenise limpede că ultimul de pe listă (cum era normal să se treacă, dacă el citea comunicatul) avea să devină primul în ierarhie. Ce nu bănuiam era cât sânge şi câtă durere urma să provoace în cadrul manevrelor destinate să îi impună poziţia.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Următorul eveniment despre care cred că se detaşează în acea după-amiază – pe de-a întregul memorabilă – a lui 22 decembrie este primul miting sub auspiciile noii puteri. Deoarece, cum am accentuat, doar gândurile şi sentimentele frumoase îşi găseau loc atunci în mine, nu mi s-a părut altfel decât extrem de ciudat şi ilogic ce am văzut.
Probabil că e de bănuit la ce mă refer: se ţineau cuvântări din balconul C.C., deci în partea opusă celei din care vorbise Ceauşescu (ceea ce abia acum îmi pare sugestiv). Vorbitorii se aflau în plină lumină a reflectoarelor; căci afară se întunecase. Simultan, aveau loc în fundal (unde, evident, nu funcţiona iluminatul stradal) schimburi de focuri. Bizar era că soldaţii – care, cum am spus, fraternizaseră cu opozanţii lui Ceauşescu – erau dirijaţi de doi actori: Ion Caramitru şi Sergiu Nicolaescu. Chiar am comentat că al doilea se crede în vreunul din filmele regizate de-a lungul anilor.
Una peste alta, nu avea niciun sens ce se întâmpla. Judecând logic, trupele regulate puteau să tragă numai asupra celor încă fideli celui fugit. Pe aceştia din urmă televiziunea îi prezentase deja ca militari de elită, specializaţi în diversiune şi terorism. (Fuseseră menţionaţi în legătură cu otrăvirea surselor de apă, dacă nu mă-nşel.) Dată fiind pregătirea lor, ar fi trebuit să vizeze în primul rând noii conducători, mai ales dacă se expuneau ca în acele momente. Pe de altă parte, combaterea unor asemenea militari era de aşteptat să fie coordonată de cei în domeniu (generalii Guşe şi Vlad – din fruntea armatei, respectiv a trupelor de Securitate), mai ales că anunţaseră că s-au pus în subordinea noilor structuri. Situaţia părea prea gravă ca să o asimilezi cu o secvenţă cinematografică. Şi totuşi…
Cum am mai punctat, nu-mi trecea prin cap pe loc că eram cu toţii traşi pe sfoară. Cu totul altfel stătea însă situaţia în toamna lui 1990, când am ajuns pentru prima oară în Bucureşti după căderea lui Ceauşescu: mă lămurisem de ceva vreme în privinţa urmaşului (în mai multe sensuri). Totuşi, în fundul sufletului refuzam să accept că îşi bătuse joc în aşa hal de entuziasmul nostru, deci mi-am zis că trebuie să văd eu însumi – singurul criteriu pe care, începând de la Crăciunul lui 1989, îl iau ca absolut – cum s-a tras în Piaţa Palatului. S-a confirmat adevărul crud: toate clădirile din zonă erau ciuruite de gloanţe, mai puţin sediul C.C. – devenit al Senatului; nu fusese atins nici din greşeală. De Biblioteca Universităţii ce să mai spun? A lovi cu tunul într-un lăcaş de cultură este tipic pentru un bolşevic de cea mai joasă speţă. Totodată însă, era singura parte a acelui miting care avea ceva inteligibil în ea: făceai imediat legătura cu perioada moscovită a celui devenit între timp preşedinte ales democratic.
Ştiu că pentru majoritatea e obositor să urmărească o frecventă schimbare de planuri, aşa că mă voi strădui să îmi inhib această tendinţă. Pe de altă parte, sunt convins că mi-am comunicat dorinţa de a mă transpune în acele zile, şi pentru a evita să fac pe deşteptul şi cinicul. Cu acestea în minte, despre terorişti nu voi spune decât că erau toate motivele să credem că sunt activi, de vreme ce încă aveau pentru cine să lupte. Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră văzuţi în câteva maşini, continuându-şi fuga. Mă miram că atâtea forţe – militare şi de voluntari – nu pot opri o Dacie căreia i se dăduseră traseul şi numărul, însă puneam asta pe seama haosului din ţară. Aveam prea mari emoţii şi prea multă bună-credinţă ca să îmi dea prin minte că de fapt se întâmplase ce era firesc: cei doi fuseseră capturaţi, dar exista interesul să nu se facă public finalul indubitabil al regimului precedent. Nu s-ar mai fi justificat confruntările armate şi menţinerea tensiunii. Manipularea nu a fost, totuşi, perfectă; chiar şi eu am simţit că e ceva dubios când s-a anunţat – mai spre seară – că în Timişoara se trage din nou. Nu avea cine să o facă; doar se ştia că armata trecuse de partea oamenilor încă sub guvernarea ceauşistă (de cel puţin două zile), iar trupe speciale nu fuseseră deplasate acolo.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cel mai bun mod de a mă cantona pe esenţial în continuare este să scot în evidenţă proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, readucând-o astfel pe locul unde o aşezam când a fost citită (de către Ion Iliescu, bineînţeles). Nu doresc să o redau în amănunt; nici n-aş putea, din memorie. Comentarii, însă, simt nevoia să fac – mai ales că văd în ea două părţi distincte.
Promisiunea de a asigura necesităţile de alimente, electricitate, căldură şi benzină nu mă impresiona, ci doar mă făcea să revăd în ce hal ajunsesem. În nicio ţară din blocul sovietic nu se punea problema lipsurilor de acest gen, după cum văzusem la faţa locului. Cât priveşte liberalizarea avorturilor, se revenea la ce interzisese Ceauşescu. Prin urmare, îmi părea în continuare că se pregăteşte un comunism mai suportabil, şi nimic mai mult. De altfel, ţin minte că toată după-masa se folosise apelativul „tovarăşe“, în primul rând pentru Iliescu, Bârlădeanu şi alţi veterani ai partidului.
Repede a venit însă marea surpriză: angajamentul de a organiza alegeri libere, deci sistem pluripartit. La capitolul electoral aveam rezerve; nu prea îmi imaginam ca, până în primăvară, să se pună pe picioare partide în stare să rivalizeze cu unicul existent. Trebuie să adaug că nici nu mă găndeam la partidul liberal sau ţărănist; eram convins că dispăruseră în 1947 – cu membri cu tot, bineînţeles. Într-un cuvânt, mi se părea remarcabil că există intenţia de a pune bazele unei democraţii autentice, dar aveam reţinerea că prea vrem să egalăm dintr-o dată ţări precum Cehoslovacia, care se rupsese de comunism având cu totul alt nivel – nu numai de trai. Oricum, o dată cu anunţarea alegerilor, a dispărut termenul „tovarăş“.
Ce e cu adevărat important se poate reda în puţine cuvinte, aşa că nu am de ce să mai brodez pe seama acestui document. Ar fi de prisos să adaug ce simţeam în perspectiva unei vieţi normale, pe care avusesem puţin timp să o cunosc direct (doar două săptămâni stătusem în Germania Federală şi în Austria). Despre iluziile ce mi le făceam voi vorbi şi mai încolo; deocamdată vreau să reliefez – apropo şi de începutul acestui alineat – cât de neplăcut m-a impresionat analiza ca pentru idioţi a textului proclamaţiei, cu care ne-a mâncat timpul Ioan Grigorescu.
Trec (precum am făcut-o când a apărut) peste faptul că fusese un privilegiat al regimului Ceauşescu – impresie pe care nu o putea şterge întreruperea episoadelor din „Spectacolul lumii“. Cărţile din aceeaşi familie continuau să se găsească, şi una din ele dovedea că se pliază la orientarea de sus. La scurt timp după ce căzuse şahul Iranului, iar liderul de aici trecuse de la afişarea unei mari prietenii la condamnarea „esplotatorului“, Grigorescu se repezise să sublinieze că mânerele cu care se trăgea apa la W.C. în palatul din Teheran erau din aur masiv. Mi-am amintit asta pe măsură ce răsucea în toate felurile fiecare cuvânt din proclamaţie.
Până să arăt cum sila a evoluat spre furie, mai este o secvenţă pe care nu o pot trece cu vederea: pe la miezul nopţii, când s-a anunţat naşterea ziarului „Tineretul liber“ (din „Scânteia tineretului“ – oficiosul U.T.C.), cei ce contribuiseră la primul număr (pare-mi-se că era şi Caramitru printre ei) au vorbit despre „scriitorul evreu german Heinrich Heine“. Imediat m-a dus gândul la legionari, pe care în acel moment (şi nu avea cum să fie altfel) îi consideram extremişti. E clar ce părere aveam despre ei, fiind sătul de ceilalţi – aşa-zişi de stânga. (Tot timpul voi accentua pe „aşa-zişi“, fiindcă pretind că am idee despre orientările de stânga şi dreapta. De aceea văd spectrul politic ca pe un cerc: extremele se alătură. Cât despre legionari, m-am lămurit singur ce a însemnat să nu am surse pertinente de informare.) Revenind la acest gen de referire la Heine (prieten cu Marx, de altfel – cum se ştie), ulterior mi-am dat seama că a fost unul din primele semne pentru intenţia lui Iliescu de a compromite capitalismul. Inconştient sau nu, cei de la „Tineretul liber“ i-au făcut jocul, prin deschiderea drumului pentru conexiuni ideatice centrate pe racilele democraţiei.
Nu sunt sigur dacă tot în acele ore au apărut veterani care au comunicat refacerea Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui nume l-au completat cu orientarea, adaptându-se la contemporaneitate. Evident că a fost pentru mine o surpriză uriaşă, care a estompat – firesc – impactul reapariţiei Partidului Naţional Liberal. De asemenea nu îmi mai amintesc dacă imediat partidele istorice au comunicat intenţia lor de „restitutio in integrum“, care a fost o imensă gafă politică. Era şi total nefondată această pretenţie; nu pentru ei se sacrificaseră tinerii. Singurul rezultat ce l-au obţinut a fost să-i dea apă la moară (şi avantaj electoral) lui Iliescu: gogoriţa cu moşierii era uşor să prindă, mai ales la cei care trecuseră prin acea epocă, nici ea idilică.
Prea puţin timp de reflecţie am avut, deoarece a intervenit partea cea mai înfricoşătoare pentru mine din acea săptămână, care şi-aşa a fost cum a fost. Pe la 1 şi jumătate (asta ţin minte ca azi) a apărut Brateş cu o figură disperată, făcând apel la populaţie să vină în număr mare pentru a apăra Radioul şi Televiziunea, atacate de terorişti. Aproape imediat s-a întrerupt emisiunea, şi eram îngrozit că visul frumos se va termina. Am şi acum senzaţia că a fost o veşnicie cât am stat în faţa televizorului negru, cu idei care de care mai sinistre încolţindu-mi în cap. Mă vedeam în stare să mă sinucid dacă revine Ceauşescu, fiindcă oricum nu s-ar mai fi pus problema să pot avea grijă de familie: viitor pentru noi nu mai era.
Stăteam împreună cu tatăl meu (cele două femei adormiseră, iar de la copil nu era de aşteptat să fie pătruns de evenimente), fără să ne vină să scoatem vreo vorbă. În schimb, în întunericul camerei se vedea tot mai intens fumul ţigărilor. Când – în fine – am avut iarăşi emisiune, bucuria mi-a fost estompată de reluarea comentariilor lui Ioan Grigorescu. În timp ce noi nu cunoşteam soarta audio-vizualului (şi a ţării, implicit), el continua pe tonul netulburat dinainte. Spumegam când vedeam cât e de calm, dar în câteva zile mi-am dat seama de ce: ştia că totul e o manevră a lui Iliescu, menită a demonstra că a avut aderenţă populară în înlăturarea definitivă a fostei guvernări. La faza revoluţionară nu participase, şi nici dizident nu fusese, deci trebuia măcar aşa să dobândească legitimitatea (care era normal să-l obsedeze, deşi doar o mică parte din populaţie a pus această problemă).
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cred că tot în acea noapte plină s-a lansat pentru prima oară ideea ca membrii de partid să stea la o parte şi să se pocăiască. În orice caz, am citit aşa ceva curând, în ziarul judeţean. Deşi mă deranja că aş întâmpina piedici în a mă implica în naşterea unei Românii cu totul noi, mi-am zis că e firesc să existe rezerve – şi chiar adversitate – faţă de tot ce ţinea de partidul comunist, deci trebuie să am decenţa de a rămâne la locul meu. Totuşi, nu era tocmai justificată această reacţie ostilă; covârşitoarea majoritate a celor aproape 4 milioane de membri suportaserăm privaţiunile impuse românilor obişnuiţi – cum eram şi noi, de altfel. Atâta doar, că înscrierea în partid îţi dădea şansa de a obţine promovări pe linie profesională care altfel nu ar fi fost posibile. Aş vrea să se deducă logic, de către cei care nu au ce să-şi amintească de acum aproape 20 de ani, că îţi trebuia un anumit nivel pentru a fi acceptat; persoanele mai în vârstă vor admite asta, chiar numai în sinea lor. Prin urmare, aproape toţi cei ce se bat cu pumnii în piept că nu au fost membri P.C.R. s-ar cuveni să fie mai prudenţi: nu au ajuns pentru că nu au fost chemaţi. Se pot număra pe degete oamenii care au avut demnitatea şi curajul să refuze oferta de intrare sau – mai mult – să îşi depună carnetul de partid (ceea ce semnifica renunţarea la calitatea de membru), în semn de protest.
Ulterior (şi prea târziu) m-am lămurit că trebuiau să se dea la o parte membrii de rând ai P.C.R. Cei obişnuiţi să dea din gură, pe fondul lipsei altor convingeri decât propria parvenire, au ieşit repede din nou în faţă, fără cea mai mică jenă. (Vorba unei prietene a mele: „Ceauşescu numai le-a pus blidul cu smântână în faţă, nu i-a şi luat de ceafă ca să le înfunde botul în el“.) Fenomenul este admirabil surprins de Ileana Vulpescu în „Arta compromisului“, ca şi pasivitatea celor din jur la aceste manifestări. Această lipsă de reacţie, adăugată la reţinerea intelectualilor de bun-simţ, nu a făcut decât să dea apă la moară impostorilor. Astfel s-a intrat într-un cerc vicios, la care încă suntem martori şi care reprezintă una din cauzele cu pondere ale dezastrului – moral, în primul rând – din care nu se ştie când şi dacă vom ieşi.
(…)Am aflat de masacrul de la Otopeni. Încă pe moment mi-am dat seama că e ceva în neregulă: cum să trimiţi elevi de şcoală militară când în dispută este un obiectiv de asemenea importanţă? Ulterior, chiar cu slabele mele cunoştinţe în domeniul militar, am ajuns la convingerea că a fost o altă tragedie dirijată de Iliescu. Sper că părinţii victimelor de atunci nu au renunţat la proces, care trebuie să se adauge la altele legate de aşa-zisa revoluţie, ca şi la cel al mineriadei din iunie 1990. E posibil ca, având în vedere cum merge justiţia la noi, inspiratorul acestor episoade sângeroase să nu fie condamnat până termin eu lucrarea de faţă. Nu m-ar încălzi teribil; o mărturie în plus sau în minus contra lui Iliescu nu prea contează, pentru că vinovăţia lui este mai mult decât evidentă. În legătură cu ce a fost la Otopeni, la fel stă Victor Atanasie Stănculescu, pe care îl consider asociat la asasinatul colectiv.
Până acum nu am pomenit de el, deoarece – pe lângă că întâmplarea cu piciorul în gips este arhicunoscută – nu am considerat că prezintă relevanţă pentru naraţiune. Nu conta cine era ministrul armatei în acele ore (de aceea nu mai ştiu dacă deja fusese numit Nicolae Militaru), din moment ce toate operaţiunile trebuia să le comande Ştefan Guşe – şeful Marelui Stat Major, menţinut în funcţie după fuga lui Ceauşescu. Din câte îmi amintesc, nu a avut cunoştinţă de ordinele în legătură cu masacrul de la aeroport – care au fost date în aşa fel încât tinerii să se împuşte între ei. Au ştiut cei din umbră când să provoace totul; la lipsa de instruire a soldaţilor se adăuga lumina slabă a zorilor. (Despre slaba pregătire a ofiţerilor, datorată predominanţei politicului şi în acest domeniu, nu doresc să vorbesc; iese din cadrul expunerii.)
Trebuie să recunosc că nu am acordat atunci atâta atenţie acestei crime în masă, fiindcă a apărut ceva care m-a şocat profund. Este o secvenţă extrem de importantă în desfăşurarea evenimentelor din decembrie, pe care mereu pomenitul Ion Iliescu a avut motive serioase să o facă uitată – şi i-a reuşit, până recent. În esenţă, după o alarmă de atac aerian dinspre mare, George Marinescu (specializat în comunicate dramatice, se vede) a anunţat că noua conducere a apelat la ambasada Uniunii Sovietice, care a promis ajutor militar imediat.
Cred că nu mai ţineam minte că, în seara precedentă, Iliescu spusese că i-a informat pe ruşi asupra alcătuirii F.S.N. şi a orientării acestuia. Dădusem atenţie acestui fapt doar în măsura în care mă simţeam lezat: ce treabă avea marea putere de la răsărit dacă ne-am eliberat – în sfârşit – de tiranie? Trebuia cumva să le cerem voie? (M-am lămurit eu mai târziu.) Prin urmare, când am auzit de intervenţia sovietică, parcă m-a lovit un baros în cap; dacă preţul pentru a ne scăpa de Ceauşescu era cotropirea străină, preferam să nu îl plătesc. Astfel, viitorul se anunţa absolut sumbru. Cu aceste sentimente, am renunţat la ideea de a mă oferi ca voluntar – în meseria mea, mai ales; nu voiam să ajung în slujba unor trădători de neam şi de ţară. Scârbit de toate, m-am culcat, şi nu am mai ştiut nimic vreo 2 ore.
Oricum n-aş fi aflat chiar atunci că generalul Guşe – şi el pus la curent de televiziune despre acest apel, făcut prin spatele lui, întocmai ca asaltul împotriva aeroportului Otopeni – avertizase că va trage în tot ce mişcă în spaţiul terestru sau aerian al României. (Se zvonea şi despre trupe „de ajutor“ care tocmai intraseră în Moldova.) Asta a fost prea de tot pentru oamenii KGB-ului cocoţaţi pe umerii şi cadavrele minunaţilor tineri. Pe moment n-au avut ce-i face, dar – cum poate se mai ştie – a murit de un cancer osos galopant.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Mulţumirea-mi legată de noua stare de lucruri, afectată doar vremelnic de apelul la sovietici, nu putea fi deplină până nu îl ştiam pe Ceauşescu sub control. (Poate că trebuia să mă gândesc că prea liber vorbesc toţi şi prea siguri au lansat proclamaţia ca să se mai teamă de vreo restauraţie, însă – repet – buna-credinţă m-a caracterizat întotdeauna.) Marea şi izbăvitoarea veste a venit pe la 6 după-masa, împreună cu asigurarea că exclusiv trupele fidele poporului dispun de armament greu. Abia atunci am fost convins că tirania este îngropată definitiv. (Voiam să folosesc termenul „regim“, dar acesta supravieţuieşte prin reprezentanţii săi. Sper ca măcar intrarea în Uniunea Europeană să aducă dispariţia definitivă a comunismului – mai mult sau mai puţin făţiş – în această ţară atât de batjocorită.)
Prin amânarea cu o zi a anunţului arestării, cu un scop pe care l-am reliefat deja, Ion Iliescu se face vinovat şi de agresiune psihică asupra propriului (teoretic) popor, dar mai ales de crime în serie. Întreţinând mitul teroriştilor, a făcut posibile tragediile de la Academia Militară şi Otopeni, ca şi terfelirea unor oameni care şi-au servit cu cinste ţara. (Îmi amintesc de marele handbalist Dan Marin, bătut crunt fiindcă unui fitecine i s-a părut că e terorist.) Chiar admiţând că acuzaţiile de mai sus pornesc de la interpretări proprii, deci sunt subiective, inatacabil este binecunoscutul argumentul cifric: după fuga lui Ceauşescu au fost de 10 ori mai multe victime decât din 16 decembrie şi până atunci.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Seara (la Crăciunul lui 1989 – dacă mai trebuie să precizez), eram vizavi când s-a anunţat judecarea şi condamnarea soţilor Ceauşescu – o dată cu promisiunea că în aceeaşi noapte se va difuza caseta. Normal că am rămas de veghe; eram fiert de curios cum mi se împlineşte unul dintre cele mai frumoase – şi mai absurde, la data naşterii – vise. (A fost, de altfel, singurul materializat cât de cât – în toată existenţa mea.) Cum probabil se mai ştie, am aşteptat în zadar. E uşor de înţeles ce am simţit la această primă batjocură directă din partea regimului Iliescu. (…)
Singurul efect al acestei nopţi nedormite a fost că am scăpat momentul când Iliescu şi Brucan au pus piciorul în prag. Doina Cornea a fost redusă la tăcere, iar apelul unui tânăr întru continuarea revoluţiei nu a avut – evident – aderenţă. Spera că se vor aduna manifestanţii din săptămâna precedentă în staţia de metrou din Piaţa Universităţii, pentru a-i înlătura pe neo-comunişti, dar aceştia deţineau deja controlul. Nici nu ştiu dacă a venit cineva la întâlnire.
Într-un fel a fost bine că n-am văzut atunci procesul aşteptat cu mult entuziasm; aş fi fost cu atât mai dezamăgit. Din acest motiv – alături de faptul că a fost dezbătut şi reluat excesiv până recent (şi va mai fi) – nu mă voi referi la acea mascaradă decât ca să punctez aspectele ce mi s-au părut demne de aşa ceva.
Pe primul loc stă, desigur, modul în care s-a desfăşurat – de unde şi termenul de „simulacru“, folosit (just) de mai toată lumea. Nu ridicol a fost (deşi românii asta observă mai uşor), ci scârbos, ca avocatul apărării să fie cel mai vehement acuzator. Atunci nu-mi era clar că noii lideri voiau să se scape cât mai repede de cel vechi; credeam că acesta vorbeşte despre „agenturili străine“ în paranoia lui. Mai târziu, când am aflat despre sinuciderea şefului completului de judecată, am început să am nedumeriri. Nu a trecut mult până totul s-a coroborat: i-au eliminat, într-un fel sau altul, pe cei incomozi – inclusiv pe generalul Guşe, a cărui atitudine am trecut-o în revistă.
Toate aceste acţiuni (mă refer şi la cele care au făcut atâtea victime nevinovate) denotă – poate repet – „şcoala“ KGB, cu lipsa oricărui scrupul sau sentiment uman întru atingerea scopurilor. S-a bătut multă monedă pe seama faptului că această sorginte ar fi determinat şi uciderea rapidă, fără nicio reţinere, a cuplului ce ne terorizase, accentuându-se că un popor profund creştin, cum este al nostru, nu ar cuteza aşa ceva de Crăciun. Este una dintre împrejurările în care am un punct de vedere distinct, pe care ţin să-l reliefez. Pe lângă că viaţa de zi cu zi îmi dă temeiuri serioase să mă îndoiesc că majoritatea celor de aici ar fi pătrunşi de învăţăturile lui Iisus, a omorî în zi de mare praznic constituie păcat dacă victima este un seamăn al tău; or, Ceauşeştii erau fiare.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Important găsesc să evidenţiez aspectele simptomatice pentru trădarea idealurilor celor care au intenţionat o revoluţie, astfel producându-se stagnarea noastră în drumul spre civilizaţie. E foarte trist că vom mai suporta consecinţele acelei deturnări a capitalismului autentic spre ceva caricatural, reflectând viziunea stalinistă asupra societăţii de consum şi organizării democratice în cadrul ei; se vede bine că şi acum ne poticnim la uşa Uniunii Europene, deşi sprijinul (şi interesul) extern este incomparabil cu cel de la sfârşitul anilor ’90. Acest neajuns ţine şi de faptul că unele metehne din primele luni de post(?)-comunism se perpetuează. Nu poate fi altfel, din moment ce nici astăzi nu avem oamenii politici pe care ni i-am fi dorit. O caracteristică de bază a lor trebuia să fie absenţa oricărei legături cu aparatul regimului totalitar.
Am avut, la sfârşitul lui 1989, scurt timp iluzia că acest deziderat se împlineşte, auzind de noul prim-ministru. Nu-mi spunea nimic numele Petre Roman, şi mi-a fost simpatic la început, tânăr cum era. (Dacă nu mă-nşel, este născut în 1946, deci avea cu vreo 2 ani mai puţin decât voi împlini eu în curând.) Mi s-au amplificat sentimentele bune faţă de el vădindu-mi-se câte limbi cunoaşte. (Cu italiana am dubii, însă – deşi sunt reţinut faţă de ambiţia sa, dată de un orgoliu hipertrofiat, de a arăta că o poate vorbi – mi-a plăcut cum a brodit-o, bazat pe franceză şi spaniolă.) Desigur că a atras mai mult femeile din familie (ca din toată ţara, de altfel), care – cu excepţia soţiei mele (ca norocul!) – îl vedeau şi supradotat. Fără a vrea să dau loc la speculaţii pe seama invidiei pentru renume şi trecerea la femei, simt imperios nevoia să afirm că această impresie de inteligenţă cu totul deosebită era dată mai ales de dibăcia în a se exprima. Departe de mine gândul de a-i nega capacitatea intelectuală – peste medie, indiscutabil. Totuşi (şi ca amănunt anecdotic), trebuie să punctez că la geografie nu era deloc tare; chiţibuşar cum sunt, nu l-am cruţat pentru expresii ca „Extremul Îndepărtat“ sau „fosta Germanie de Est“.
E uşor de înţeles ce lovitură am primit când am aflat că tânărul şef de guvern nu vine chiar din neant. Mi se pare stupid să fac şi eu biografia lui Walter Roman, chiar dacă este unul dintre indivizii căruia nu i se pot trece cu vederea faptele nici după moarte. Prefer să vin cu un amănunt, legat tot de fiul său: în 1990 am observat că manualul din care mama mea învăţase socialismul ştiinţific (obligatoriu la profesori pentru obţinerea gradului II) era scris de Walter Roman şi Petre Roman. (Coincidenţa de nume, în cazul celui de-al doilea, era exclusă; se preciza că e asistent la Politehnică.) Trebuia să menţionez asta, fiindcă a fost un aspect trecut – firesc – sub tăcere de „Pedro“, cum am început să-i zic în urma paradei de spaniolă pe care avusese grijă să o facă. Prin urmare, gogoriţa cu o activitate de inginer de aşa natură încât îi adusese stagiul la Toulouse n-a prins la mine, după cum nu avea să prindă nici cea cu participarea spontană la revoluţie. Un coleg, care fusese în Bucureşti în acele zile, ştia din sursă sigură că Roman le spunea mereu studenţilor săi cam aşa: „Lăsaţi-mă să trec mai în faţă, căci trebuie să fiu văzut!“. N-or fi fost chiar acestea cuvintele, dar esenţa rămâne.
Descendenţii nu trebuie judecaţi după faptele părinţilor şi nu e drept să plătească pentru ele. Am aplicat acest principiu şi la personajul la care mă refer. Totuşi, în destule momente s-a văzut mediul din care provine. Mai mult decât atât, activitatea sa în perioada pe care o evoc (ca şi mai apoi) îi contrazice pretenţiile de a fi militat din răsputeri pentru o societate modernă. Fac abstracţie de asmuţirea maselor contra partidelor istorice; mă concentrez la domeniul economic, unde s-a erijat adesea într-un curajos promotor al capitalismului, împiedicat de Iliescu şi ai săi mineri să îşi ducă la îndeplinire programul. Ar fi doar atât de comentat: una din primele sale măsuri, prezentată cu surle şi trâmbiţe drept un mare pas spre privatizare, a fost înfiinţarea întreprinderilor cu până la 20 de angajaţi. Imediat ziarele au arătat că R.D.G., în plină economie comunistă, avea unităţi particulare cu până la 100 de oameni. Mai spun că tot Petre Roman a creat regiile autonome, şi cred că nu sunt necesare comentarii. Ca imagine de ansamblu (cu valoare şi de concluzie), îmi amintesc cu pregnanţă că regimul trecut lăsase un excedent de 4 miliarde de dolari, iar la încheierea guvernării sale aveam din nou datorii externe. Aşadar, mi se pare de înţeles că l-a combătut cu vehemenţă (dar fără substanţă) pe Tom Gallagher, autorul acelei juste – încă din titlu („Furtul unei naţiuni“) – analize a societăţii româneşti.
Mai am ce reţine de la sfârşitul lui 1989. Una dintre amintiri se leagă de o după-amiază de pază în clinica de ginecologie unde făceam stagiul. Deşi trecuse o săptămână de la anunţul arestării lui Ceauşescu, caraghioslâcul cu teroriştii nu se terminase. Nici acum nu-mi dau seama ce rost aveam acolo; desigur că nu mi se dăduse armă. Firesc, cam tot timpul mi l-am omorât la televizor. La un moment dat, cunoscutul caricaturist Mihai Stănescu a fost întrebat cam aşa: „Ce veţi face acum, că nu va mai fi nimic de criticat?“. A zâmbit cam enigmatic, şi n-am înţeles de ce; ca mulţi alţii, eram pătruns de valoarea de adevăr a întrebării. Curând, însă, mi-am dat seama (din păcate) că ştia el ce ştia.
Aş mai puncta noaptea de Revelion, petrecută – după destui ani – alături de un grup de apropiaţi, ceea ce s-a încadrat armonios în acea perioadă frumoasă. Repede mi-a trecut starea bună: atunci am aflat de la acel coleg cât de organizat fusese totul în Bucureşti, la 22 decembrie.
————————————————————————————————————————
1] Mă feresc de termenul „colective“; am primit destule observaţii pentru el – ca încă o dovadă a umelor lăsate de comunism chiar şi la cei cu orizont.
2] Poate că avea motive.
3] Dacă mergem la esenţă, denotă o relaţie cât se poate de nobilă, dar a fost demonetizat de comunişti. (Analog a fost cu „camarad“.) Ca dovadă că totdeauna am simţit aşa, voi reda o întâmplare de prin 1988. Eram într-un autobuz, şi un tip în vârstă – care tocmai se urcase – mi-a spus: „Tovarăşe, dă-te la o parte, să-mi pot composta biletul!“. Pe loc am replicat: „Eu sunt tovarăş cu medicii şi cu asistentele, nu cu dumneata!“.
4] Le-am exprimat direct dezacordul, într-o scrisoare.
5] Mai consacrată e expresia „restitutio ad integrum“, dar lor li se potriveşte formularea din text (preluată din mijloacele de informare în masă). Din păcate – şi zic aşa pentru că sunt nesocotite generaţiile de după război – pretenţiile încep să li se onoreze, deschizătorul de drumuri fiind regele Mihai. E revoltător să accepte să încaseze 30 de milioane de euro, când poporul o duce cum ştim.
6] Generalul Guşe rămâne un personaj controversat. Unii îl fac criminal, pornind de la faptul că el a fost cel trimis de Ceauşescu să reprime revolta din Timişoara. Să nu uităm, însă, că tot Guşe a încetat focul, permiţând coloanelor de muncitori să demonstreze, în 19 decembrie 1989. Nu cred că, fără încuviinţarea generalului, Viorel Oancea ar fi lăsat a doua zi primul miting liber să se desfăşoare.
7] Totul a fost scris în 2005.
8] Nu este relevant pentru naraţiune nici numele său adevărat (Neulander); de aceea nu l-am adăugat în text.
9] Presimt că mă voi mai referi la această carte; am de gând să o fac şi într-un eseu separat. De pe acum, însă, trebuie să accentuez mesajul ei esenţial – după mine, cel puţin: până când cei de la putere nu vor vrea să înţeleagă ce înseamnă o adevărată societate democratică, nu ne vom putea integra în Europa modernă, chiar dacă vom fi primţi – de complezenţă şi în caz că interesele lor cer asta – în Uniune.
10] Coroborez această amintire cu ce a afirmat recent Florin Călinescu. Mânat de entuziasm în după-amiaza de 22 decembrie 1989, dorea să spună şi el câteva cuvinte la Televiziunea Română. A fost oprit la poartă, din cauza că nu era pe lista ce o aveau trupele de pază.
