Constant joy given by (Father) Christmas Saturday, Dec 25 2010

Our faith shows that Easter is the supreme Feast; this is normal, since the Resurrection of our Lord is the very foundation of Christianity. While in this point there can be no discussions, the situation is different regarding soul perception – which permits me to omit a fact that (also) leaves no place for interpretations: the other great Feast of the Christians has the same date throughout the entire Earth.

I repeat that I don’t give a great attention to this reality, though there would be a facet worthy of that: it’s common sense for me to imagine that I have a lot of people, all over the world, next to me in the idea that at Christmas it’s the most beautiful.

Affirming this in full conviction, I immediately add that I don’t think first and foremost of the much beloved Santa Claus (even if he is the most generous with gifts), although the adorned Christmas tree still fills me with pleasure; essential, however, is the atmosphere – with the efforts to retrieve quietness, helped by the traditional carols. (Speaking of atmosphere, I think that winter weather cannot be excluded, so I reached the opinion that it would be simply tragic if I resided in a zone of everlasting heat or in the southern hemisphere.) Those who are close to me feel the same, and I consider we have no reason for remorse when implying also in the superficial aspects of the celebration, since we are filled with the spirit of Christmas – as I think I’ve shown.

After all, producing joy to children means to follow the requirements of The One Whose birth has created the premises also for the highly expected days at the end of the year. I admit, however, that I considered this only now; nevertheless, I don’t need arguments in addition (and equivalent to justifications) to narrate in writing, too, what I repeated verbally until the younger people around me got bored. It’s a luck that I have the former possibility of communication; I hope to find one or two folks receptive to the great pleasure to exhibit my considerably old relation with Santa Claus. (I used the formula “Father Christmas” within the title in order to get it right.)

It’s around 45 years since my maternal grandfather, during one of our frequent walks through the city, stressed firmly that he wouldn’t buy me anything, but I could ask from Santa – for 100 lei, at most. (For comparison, the salary of my mother – as a beginning teacher – was 900 lei; the cheapest bread was 2.20 – as I remember.) I wondered about this limit, considering what I was imagining, but I complied with that. (Grandfather loved me very much, which I understood much better after some 15 years, but cared for discipline – as a former officer, combatant on the Russian front.) Even today, I can see myself choosing a little train and an airplane with a little engine and lights. I don’t know anymore which of them had the cost of 58 lei and which was 42, but essential is what I felt when I saw exactly those toys under the Christmas tree full of electric candles.)

After moving to our home, I experienced confusion again – but with a different object: I didn’t know how was it that Santa Claus came only after my father arrived from his job (at about 7 p.m.). Moreover, “very curious” was that he always felt an urge to go to the bathroom (announcing that in loud voice), and, immediately after finishing, heralded us that he saw lights in the smaller room – where there had been deeply dark before, as we, too, had remarked.

I should specify that the bathroom and the interesting location communicated with a little lobby – as did the other room (where we stayed – with the door shut, of course). At the same time, in order to avoid unpleasant surprises, by identifying people close to us, both me and my sister (born when I was in the first form) had been informed that Father Christmas appeared and disappeared like smoke.

However glad had I been by finding of the Christmas tree in lights and with gifts underneath, I felt a pleasure incomparably higher when participating to the “setup”. It’s not that I have caught my father (as it happened to him), but, at 10, I exhibited my own deductions – triggered by a book I had read. Evidently, he had no alternative to co-opting me for the preparations – and, gradually, I took over everything. I don’t wish to boast, but the flow of recollections stimulate me to tell that I made it in such a way that, when my sister was 12, I revealed her the secret, in order that she wouldn’t make a fool of herself at school. My parents reproached that to me; yet, I’ll be always convinced that I did what I had to do.

In parallel, I felt extremely well while adorning the fir-tree also in the house where I had lived during my first years (and where now came my too little girl-cousins – who were younger than my sister); thereafter, I helped my grandma with other things, too – my part being, of course, the “unqualified work”.

After I had my own family and house, I followed the same line a few years, but then I got an idea to reduce the risk for my descendant to be disappointed. Ever since he started school, it was settled that we adorned the Christmas tree together, and consequently Santa (who had fixed it in the sup¬port and had left it in the basement; it’s a luck for us to have that space) would lay the presents, while we slept. This part was, most often, extremely hard, but what’s important is that – as one can easily guess – his pleasure didn’t diminish; on the contrary. Anyway, the surprise of the gifts remains, up to this day – when he is over 24. This aspect is the business of his mother – who, as a matter of fact, ornaments our home, as soon as December begins, with representations of Santa Claus, as well as reindeers, stars, etc.

As I told directly to my son, I am convinced that he wouldn’t catch me even now, had I tried hard. I’d even want to do so, but he and his mother consider that would be ridiculous. Therefore, it’s left to me only to expect grandchildren!

Leave a Response »

 

Statornica bucurie dată de (Moş) Crăciun Saturday, Dec 25 2010

Credinţa noastră arată că Paştile (forma tradiţională e la plural!) sunt Praznicul Împărătesc de frun­te – după cum e şi firesc; Învierea Domnului este chiar temelia creştinismului. Dacă aici nu pot e­xista discuţii, altfel e în privinţa perceperii în suflet – care îmi permite să fac abstracţie de un fapt care (de asemenea) nu lasă loc de interpretări: cealaltă Sărbătoare foarte mare a creştinilor are aceeaşi dată pe tot Pământul.

Repet că nu acord mare atenţie acestei realităţi, deşi ar exista o latură care să merite aceasta: e de bun-simţ să-mi imaginez că am alături foarte mulţi – şi peste tot în lume – în ideea că de Cră­ciun e cel mai frumos.

Făcând cu întreaga convingere această afirmaţie, de îndată adaug că nu mă gândesc în primul rând la mult-îndrăgitul Moş Crăciun (chiar dacă – la noi, dar nu numai – e cel mai generos în da-ruri), deşi bradul împodobit mă umple încă de plăcere; esenţială este, însă, atmosfera – cu străduin­ţe­le de a-ţi apropia liniştea, ajutat mult de colindele tradiţionale. (Apropo de atmosferă: cred că vre­mea de iarnă nu poate lipsi, aşa că am ajuns la părerea că ar fi de-a dreptul tragic dacă aş sta într-o zonă de căldură veşnică sau în emisfera sudică.) La fel simt apropiaţii mei, şi consider că nu avem de ce să ne facem mustrări de conştiinţă dacă ne implicăm şi în aspectele de suprafaţă ale sărbători­rii, din moment ce – aşa cum cred că am vădit – suntem pătrunşi de spiritul Crăciunului (ca să folo­sesc o expresie des întâlnită).

În fond, a face bucurie copiilor înseamnă a urma cerinţele Celui a Cărui naştere a creat premise­le şi pentru aşteptatele zile ale sfârşitului de an. Recunosc, însă, că am luat în considerare asta a­bia acum – deşi nu aş avea nevoie de argumente suplimentare (echivalente cu justificări) pentru a relata şi în scris cele repetate verbal până la plictiseala celor mai tineri din jur. E un noroc că am şi această po­­si­bilitate de comunicare; sper să mai găsesc pe câte cineva receptiv la marea plăcere de a-mi ex­pune relaţia cu Moş Crăciun, având o vechime de luat în seamă.

Sunt vreo 45 de ani de când bunicul matern, la una din desele noastre plimbări prin oraş, mi-a punctat cu fermitate că nu îmi cumpără nimic, dar că pot să cer de la Moş Crăciun – de cel mult 100 de lei. (Ca reper, salariul mamei mele – ca profesoară începătoare – era 900 de lei; pâinea cu cartofi, cea mai ieftină, costa 2,20 – aşa îmi amintesc.) M-am mirat că există această limită, având în vedere ce îmi imagi­nam, însă m-am conformat. (Bunicul mă iubea foarte mult, ceea ce am înţeles mult mai bi­ne după vreo 15 ani, dar ţinea la disciplină – ca fost militar de carieră, combatant pe frontul ru­sesc.) Mă văd şi azi cum am ales un trenuleţ şi un avion cu motoraş şi lumini. Nu mai ştiu care costa 58 de lei şi care era 42, dar esenţial este ce am simţit când am văzut exact acele jucării sub bradul lu­minat electric.)

După ce ne-am mutat la casa noastră, am încercat din nou mirarea – însă cu alt obiect: nu ştiam cum se făcea de Moş Crăciun nu venea decât după ce ajungea tatăl meu de la serviciu (pe la 7 sea­ra). Mai mult, „foarte curios“ era că totdeauna îi venea să meargă la baie (anunţând asta cu glas ta­re), şi, imediat după ce termina, ne vestea că vede lumină în camera mică – unde înainte remarca­sem şi noi că e beznă.

Trebuie precizat că baia şi încăperea interesantă dădeau într-un holişor – ca şi ca­mera cealaltă (unde stăteam noi – cu uşa închisă, fireşte). Totodată – pentru a evita surprize neplăcute, prin iden­ti­fi­carea unor apropiaţi –, atât eu, cât şi sora mea (născută când eram în clasa I) fuseserăm informaţi că Moş Crăciun apare şi dispare ca un fum; prin asta se distingea încă o dată de Moş Gerilă – de ca­re, vrând-nevrând, luaserăm cunoştinţă şi care se înfiinţa la grădiniţă sau la alte întruniri publice. (Prin­cipala deosebire – punctez, în eventualitatea că voi avea cititori foarte tineri sau cu înalt grad de amnezie – era că Moşul născocit sub influenţă sovietică venea la Anul Nou, substratul fiind clar.)

Oricât m-ar fi bucurat descoperirea pomului luminat şi cu cadouri dedesubt, incomparabil mai mul­tă plăcere am simţit participând la „regie“. Nu că l-aş fi prins pe tata (cum i se întâmplase lui), însă, la 10 ani, i-am expus deducţiile proprii – declanşate de „Cartea cu jucării“. Evident că n-a avut al­ternativă la a mă coopta pentru pregătiri – şi, încet-încet, am preluat eu totul. Nu doresc să mă laud, dar curgerea amintirilor îmi dă imbold să spun că mă descurcam în aşa fel încât, când sora mea avea 12 ani, i-am dezvăluit secretul, ca să nu se facă de râs la şcoală. Părinţii mi-au reproşat as­ta; totuşi, voi fi mereu convins că am procedat cum trebuia.

În paralel, mă simţeam extrem de bine când ornam bradul şi în casa unde trăisem primii ani (şi unde acum veneau şi cele două verişoare – mai mici decât soră-mea); după aceea, o ajutam pe buni­ca şi la altele – resortul meu fiind, bineînţeles, „munca necalificată“.

După ce am ajuns familist şi la casa proprie, am mers câţiva ani pe aceeaşi linie, dar apoi mi-a venit o idee care să reducă riscurile ca urmaşul să fie dezamăgit: de când a intrat la şcoală, am stabi­lit că împodobim împreună pomul, urmând ca Moş Crăciun (care îl fixase în talpă şi îl lăsase în piv­niţă; noroc că o avem) să pună cadourile, în timp ce dormim. Partea asta era, cel mai adesea, extrem de grea, dar important este că – aşa cum se poate uşor bănui – nu i-a scăzut plăcerea, ci dimpotrivă. Oricum, surpriza darurilor rămâne până în prezent – când a trecut de 24 de ani. De acest aspect se ocupă mama lui – care, de altfel, imediat ce intrăm în decembrie, împodobeşte casa cu Moşi Cră­ciuni (dacă pot aşa), coroniţe de brad, reni, steluţe, etc.

După cum i-am spus direct fiului meu, sunt convins că nici acum nu m-ar prinde, dacă m-aş stră­dui tare. Chiar aş vrea să fac aşa, dar el şi mama sa consideră că ar fi ridicol. Prin urmare, nu-mi ră­mâne decât să aştept nepoţi!

Leave a Response »