Credinţa noastră arată că Paştile (forma tradiţională e la plural!) sunt Praznicul Împărătesc de frun­te – după cum e şi firesc; Învierea Domnului este chiar temelia creştinismului. Dacă aici nu pot e­xista discuţii, altfel e în privinţa perceperii în suflet – care îmi permite să fac abstracţie de un fapt care (de asemenea) nu lasă loc de interpretări: cealaltă Sărbătoare foarte mare a creştinilor are aceeaşi dată pe tot Pământul.

Repet că nu acord mare atenţie acestei realităţi, deşi ar exista o latură care să merite aceasta: e de bun-simţ să-mi imaginez că am alături foarte mulţi – şi peste tot în lume – în ideea că de Cră­ciun e cel mai frumos.

Făcând cu întreaga convingere această afirmaţie, de îndată adaug că nu mă gândesc în primul rând la mult-îndrăgitul Moş Crăciun (chiar dacă – la noi, dar nu numai – e cel mai generos în da-ruri), deşi bradul împodobit mă umple încă de plăcere; esenţială este, însă, atmosfera – cu străduin­ţe­le de a-ţi apropia liniştea, ajutat mult de colindele tradiţionale. (Apropo de atmosferă: cred că vre­mea de iarnă nu poate lipsi, aşa că am ajuns la părerea că ar fi de-a dreptul tragic dacă aş sta într-o zonă de căldură veşnică sau în emisfera sudică.) La fel simt apropiaţii mei, şi consider că nu avem de ce să ne facem mustrări de conştiinţă dacă ne implicăm şi în aspectele de suprafaţă ale sărbători­rii, din moment ce – aşa cum cred că am vădit – suntem pătrunşi de spiritul Crăciunului (ca să folo­sesc o expresie des întâlnită).

În fond, a face bucurie copiilor înseamnă a urma cerinţele Celui a Cărui naştere a creat premise­le şi pentru aşteptatele zile ale sfârşitului de an. Recunosc, însă, că am luat în considerare asta a­bia acum – deşi nu aş avea nevoie de argumente suplimentare (echivalente cu justificări) pentru a relata şi în scris cele repetate verbal până la plictiseala celor mai tineri din jur. E un noroc că am şi această po­­si­bilitate de comunicare; sper să mai găsesc pe câte cineva receptiv la marea plăcere de a-mi ex­pune relaţia cu Moş Crăciun, având o vechime de luat în seamă.

Sunt vreo 45 de ani de când bunicul matern, la una din desele noastre plimbări prin oraş, mi-a punctat cu fermitate că nu îmi cumpără nimic, dar că pot să cer de la Moş Crăciun – de cel mult 100 de lei. (Ca reper, salariul mamei mele – ca profesoară începătoare – era 900 de lei; pâinea cu cartofi, cea mai ieftină, costa 2,20 – aşa îmi amintesc.) M-am mirat că există această limită, având în vedere ce îmi imagi­nam, însă m-am conformat. (Bunicul mă iubea foarte mult, ceea ce am înţeles mult mai bi­ne după vreo 15 ani, dar ţinea la disciplină – ca fost militar de carieră, combatant pe frontul ru­sesc.) Mă văd şi azi cum am ales un trenuleţ şi un avion cu motoraş şi lumini. Nu mai ştiu care costa 58 de lei şi care era 42, dar esenţial este ce am simţit când am văzut exact acele jucării sub bradul lu­minat electric.)

După ce ne-am mutat la casa noastră, am încercat din nou mirarea – însă cu alt obiect: nu ştiam cum se făcea de Moş Crăciun nu venea decât după ce ajungea tatăl meu de la serviciu (pe la 7 sea­ra). Mai mult, „foarte curios“ era că totdeauna îi venea să meargă la baie (anunţând asta cu glas ta­re), şi, imediat după ce termina, ne vestea că vede lumină în camera mică – unde înainte remarca­sem şi noi că e beznă.

Trebuie precizat că baia şi încăperea interesantă dădeau într-un holişor – ca şi ca­mera cealaltă (unde stăteam noi – cu uşa închisă, fireşte). Totodată – pentru a evita surprize neplăcute, prin iden­ti­fi­carea unor apropiaţi –, atât eu, cât şi sora mea (născută când eram în clasa I) fuseserăm informaţi că Moş Crăciun apare şi dispare ca un fum; prin asta se distingea încă o dată de Moş Gerilă – de ca­re, vrând-nevrând, luaserăm cunoştinţă şi care se înfiinţa la grădiniţă sau la alte întruniri publice. (Prin­cipala deosebire – punctez, în eventualitatea că voi avea cititori foarte tineri sau cu înalt grad de amnezie – era că Moşul născocit sub influenţă sovietică venea la Anul Nou, substratul fiind clar.)

Oricât m-ar fi bucurat descoperirea pomului luminat şi cu cadouri dedesubt, incomparabil mai mul­tă plăcere am simţit participând la „regie“. Nu că l-aş fi prins pe tata (cum i se întâmplase lui), însă, la 10 ani, i-am expus deducţiile proprii – declanşate de „Cartea cu jucării“. Evident că n-a avut al­ternativă la a mă coopta pentru pregătiri – şi, încet-încet, am preluat eu totul. Nu doresc să mă laud, dar curgerea amintirilor îmi dă imbold să spun că mă descurcam în aşa fel încât, când sora mea avea 12 ani, i-am dezvăluit secretul, ca să nu se facă de râs la şcoală. Părinţii mi-au reproşat as­ta; totuşi, voi fi mereu convins că am procedat cum trebuia.

În paralel, mă simţeam extrem de bine când ornam bradul şi în casa unde trăisem primii ani (şi unde acum veneau şi cele două verişoare – mai mici decât soră-mea); după aceea, o ajutam pe buni­ca şi la altele – resortul meu fiind, bineînţeles, „munca necalificată“.

După ce am ajuns familist şi la casa proprie, am mers câţiva ani pe aceeaşi linie, dar apoi mi-a venit o idee care să reducă riscurile ca urmaşul să fie dezamăgit: de când a intrat la şcoală, am stabi­lit că împodobim împreună pomul, urmând ca Moş Crăciun (care îl fixase în talpă şi îl lăsase în piv­niţă; noroc că o avem) să pună cadourile, în timp ce dormim. Partea asta era, cel mai adesea, extrem de grea, dar important este că – aşa cum se poate uşor bănui – nu i-a scăzut plăcerea, ci dimpotrivă. Oricum, surpriza darurilor rămâne până în prezent – când a trecut de 24 de ani. De acest aspect se ocupă mama lui – care, de altfel, imediat ce intrăm în decembrie, împodobeşte casa cu Moşi Cră­ciuni (dacă pot aşa), coroniţe de brad, reni, steluţe, etc.

După cum i-am spus direct fiului meu, sunt convins că nici acum nu m-ar prinde, dacă m-aş stră­dui tare. Chiar aş vrea să fac aşa, dar el şi mama sa consideră că ar fi ridicol. Prin urmare, nu-mi ră­mâne decât să aştept nepoţi!