Ce mult înseamnă o literă Thursday, Dec 31 2009

Este o idee care-mi revine cu tot mai mare insistenţă în minte, deci ajunge la pragul unde devine imbold pentru scris – modalitate prin care, pe lângă că mă defulez, stabilesc premisele pentru o difuzare mai largă decât am reuşit prin comunicare verbală.

Poate că nu m-aş fi apucat de aceste rânduri dacă personajul la care mă voi referi ar fi dispărut din atenţia publică – ceea ce era puţin faţă de ce ar fi meritat. Iată, însă, că recent s-a vorbit că ar fi fost implicat, împreună cu Mircea Geoană (se va vedea de ce pomenesc şi acest nume) în plecarea din funcţie a profesorului Adrian Streinu-Cercel – adevărată personalitate a lumii medicale. Verificările ce le-am făcut nu arată clar – trebuie să recunosc – că un asemenea zvon s-ar confirma (de altfel, renumitul doctor infecţionist a revenit asupra demisiei), dar gândul continuă să mă ducă la zicala cu focul şi cu fumul. E firesc, ţinînd cont de cât rău a făcut Ion Bazac medicilor. (Nu pot să zic „colegilor de breaslă“; l-aş măguli semnificativ.)

Când a devenit ministru al sănătăţii, m-am amuzat, împreună cu cunoscuţii, de mica deosebire dintre numele noastre de familie. (Evident că toată lumea şi-a dat seama că nu m-am ajuns eu, măcar din motivul că n-aş fi putut să ader la partidul lui Iliescu.) La prenume – atenţi la nuanţele limbii române – putem vorbi de diferenţă, dar tot de o literă; aceasta nu contează în fond, apărând la mine datorită faptului că în Ardeal s-a preluat exact numele Botezătorului. Unde mai pui că îl găseam uneori cu apelativul Ionuţ (cum sunt eu, pentru apropiaţi) şi că pe soţia lui o cheamă Camelia – ca pe a mea?

Amuzamentul a lăsat repede loc indignării, aceasta determinând atâta teamă de a nu fi confundat încât o vreme mi-am scris numele cu majuscule în ce trimiteam pe Internet. Gestul a fost, poate, exagerat, dar am recurs la el sub imperiul furiei pe care întotdeauna mi-o provoacă samavolnicia. În momentul când am aflat că i-a desfăcut contractul de muncă unui medic de gardă care avusese un deces în condiţii dubioase, fără să aştepte măcar schiţa unei anchete a specialiştilor, mi-a venit în minte că ultima dată am făcut intenţionat rău (o piedică la fotbal, pusă unuia care îmi iritase toată echipa) pe la 9 ani – deci acum vreo 40. (Ca să previn comentariile cum că e aproape unanim întâlnită tendinţa de a-ţi acoperi neajunsurile, nu mai menţionez normele de conduită ce mi le-am impus – şi m-am străduit să le respect – încă din tinereţe.)

Astfel, mi se pare firesc să aştept şi din partea altora o atyitudine decentă – ceea ce, desigur, e la limita iluzoriului în România. Chiar şi aşa, nu ar fi trebuit tolerat un act absolut ilegal – din perspectivă generală (la cea medicală am să revin); excluderea din serviciu fără etape preliminare este o încălcare a Codului muncii. În atari condiţii, nu este de acceptat explicaţia pe care unii au găsit-o; că ministrul a vrut să-şi construiască o imagine de om dur, dar drept, ştiind că aceasta prinde – cum vedem şi din felurite statistici – la marea masă.

Cu atât mai tare m-a şocat măsura cu cât cunosc din proprie experienţă ce implică gărzile în urgenţă; reprezintă parte a specialităţii mele. Aşa am ajuns să caut date despre pregătirea lui Bazac. Voiam, în primul rând, să văd dacă are autoritatea morală măcar să se pronunţe în privinţa activităţii celor care se străduiesc să salveze vieţi la orice oră (şi cu dotările cunoscute). Aş putea spune că era de aşteptat ce am găsit: specializare în medicină socială. Aceasta implică absenţa până şi a relaţiei cu bolnavul; ce să mai vorbim, deci, de stări grave?

Cred că nu trebuie să punctez că atunci am remarcat deosebirea puternică – şi deloc amuzantă – dintre noi; e mai potrivit să accentuez că nici măcar în acel domeniu nu a prea activat, de vreme ce era cunoscut, practic, doar ca dealer de Ferrari. Am aflat, însă, repede, cum de a ajuns ministrul sănătăţii – după ce fusese secretar de stat: e (pot să pun la prezent, cred) omul lui Geoană şi al lui Ovidiu Brânzan. (Despre acesta din urmă se ştie încă – bănuiesc – că a fost şi el ministru al sănătăţii, printre altele; mai puţin cunoscut este, probabil, că unul dintre motivele pentru care nu a mai practicat medicina îl reprezintă ratarea ca anestezist-reanimator.)

Voi trece cât pot de repede peste faptul că tot Ion Bazac a redus drastic veniturile medicilor de familie (motivând, bineînţeles, cu criza), pentru că asta se încadrează în bătaia de joc a guvernanţilor faţă de domeniul în care mă aflu şi eu. Intenţionat nu am precizat că ar fi vorba de cei care au condus în ultimii 20 de ani. Nici nu ar fi oportun; veniturile mici ale celor din sănătate au fost stabilite încă sub Gheorghiu-Dej (după cum am citit), cu argumentaţia: „Lăsaţi, tovarăşi, că ştim noi: mai o găină, mai un Kent…“. După cum poate oricine observa, această abordare nu a fost înlocuită de una adecvată pentru o societate democratică: salariul – pentru toate sectoarele bugetate – reprezintă o măsură a consideraţiei acordate de stat. Astfel avem – după mine – (încă) un semn clar că nici vorbă să fi avut loc o revoluţie. Atitudinea tipic comunistă se converteşte, însă, şi mai clar în aspecte conexe (dar nu repercutate exclusiv asupra personalului sanitar – evident): diversiunile ce urmăresc asmuţirea celorlalţi când un grup îşi revendică drepturile.

Cele de mai sus au tentă de divagaţie, dar imediat se poate reînnoda legătura cu ţinta preocupărilor mele în aceste momente: a introdus, în ministerul pe care îl conducea, o linie telefonică permanentă pentru populaţie. Scopul era evident – dovadă stând şi negarea lui categorică.

Au mai fost iniţiative pe acelaşi calapod, dintre care – pentru mine – s-a detaşat intenţia de a trimite comisii care să urmărească dacă în unităţile sanitare se primeşte mai mult decât salariul. (Vreau să fiu explicit – şi, în acelaşi timp, lipsit de ipocrizie: mă pronunţ cu fermitate împotriva condiţionării, dar acceptarea recunoştinţei din partea pacienţilor nu este incriminată în lumea civilizată.) Bine că n-am apucat să vedem materializarea acelei idei, însă şi mai bine este că n-a avut timp să pună în aplicare alta, care se carcterizează de la sine: verificarea prin poliţişti a prezenţei la domiciliu pentru pacienţii care figurează în concediu medical.

Aşa ceva n-am auzit nici pe vremea lui Ceauşescu – şi îmi începusem cariera de medic. Poate perioada stalinistă să fi cunoscut asemenea măsuri – mi-am zis, gândindu-mă la descinderea în miez de noapte la Slatina (cea soldată cu desfacerea contractului de muncă). Aşteptam ca măcar de această dată să reacţioneze vehement corpul medical, dar am fost şi mai dezamăgit decât în cazul menţionat din nou puţin mai sus – în care a existat, totuşi, o luare de poziţie (chiar dacă palidă) din partea Colegiului Naţional al Medicilor.

Având toate acestea în memorie, se deduce ce am simţit când au plecat miniştrii P.D.S.R. (e clar că nu pot să le zic social-democraţi). S-ar putea zice că am avut o reacţie nepotrivită la diminuarea capacităţii de guvernare, dar cine este realist trebuie să admită că nu a fost un dezastru că Videanu a preluat şi sănătatea; oricum, mai rău nu putea merge.

Acum, cu 6 zile înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, mă gândesc că ar fi culmea să câştige Geoană, deci să se întoarcă Bazac. Eventualitatea este extrem de puţin probabilă (şi fac tot ce depinde de mine ca să o contracarez); totuşi, dacă s-ar valida, prin cele scrise aici îmi asum riscuri peste cele la care se poate aştepta orice medic. Cu toate acestea, nu se poate să înghiţim la infinit abuzuri grosolane fără o cât de mică reacţie.

Leave a Response »

 

Un echivalent de dorit Thursday, Dec 31 2009

Am reîntâlnit recent o cunoştinţă destul de veche, care are acoperirea să se prezinte drept american. Nici acum şi nici altă dată nu m-a deranjat – cel mult mi-a stârnit o umbră de zâmbet – că are un aspect fizic tipic pentru originea din India (şi, mai mult, se vede imediat că aparţine gurpului cu statut de paria pe vremuri); în schimb, mai nou am simţit că nu îi înţeleg engleza – şi ea caracteristică neamului din care provine. Bănuiesc – aşa cum pot şi alţii – ce m-a influenţat, dar cert este că am alunecat spre gândul că în S.U.A ar fi foarte necesar un alter ego al lui Eminescu, pentru a instaura (sau – mai degrabă – a restaura) firescul; începutul pe care îl văd optim ar fi echivalentul unor versuri din „Scrisoarea III“ care mi-au venit în minte pe loc:

„Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!“

Desigur că ar fi împiedicat să le difuzeze, la cum se prezintă acum societatea americană, un asemenea mesaj fiind chiar opusul a ce intră în “politically correct”. Totuşi, poate că un semnal ar trebui dat – măcar ca indiciu că există o cât de mică speranţă ca starea de lucruri să se întoarcă spre valorile tradiţionale. Ar fi un instrument important în stoparea declinului de netăgăduit pe care ţara care cândva reprezenta un ideal pentru iubitorii de libertate şi dreptate îl induce – din cauza statutului de unică superputere – în întreaga lume.

Leave a Response »

 

Reflecţii profane privind religia creştină Wednesday, Aug 15 2007

De la început trebuie să precizez că nu cunosc aprofundat textele dogmatice care stau la baza în­văţăturii creştine. M-am încumetat, totuşi, să scriu despre subiect ca reacţie la iniţiative şi acţiuni despre care consider că afectează religia strămoşilor mei, fiind astfel – în cele din urmă – ameninţări la identitatea noastră culturală şi naţională.

Nu pot să spun că am fost crescut în spirit religios, cu toate că mi s-au transmis în familie ele­men­te de învăţătură şi cult creştin. La şcoală, aşa-zisa educaţie era de esenţă contrară – precum la ge­neraţiile ce au urmat învăţământul în perioada comunistă. Poate chiar asta mi-a stimulat curiozita­tea de a cunoaşte mai multe despre viaţa, faptele şi ideile lui Iisus şi ale apostolilor Săi. Le-am abor­dat din perspectivă istorică – deci cu mintea, nu cu sufletul. Totodată însă, pe măsură ce treceau a­nii, îmi dădeam seama că trebuie să existe o entitate supremă, care să fi creat universul şi să-i fi sta­bi­lit legile. De la început mi s-a părut şubredă afirmaţia lui Engels cum că materia e infinită în timp şi spa­ţiu; chiar şi ştiinţa (fizica, în speţă), prin progresele recente, o contrazice.

Toate religiile (în primul rând cele larg răspândite, cu care se impune să fac conexiuni) au, însă, ca punct nodal existenţa unui Creator, care – în general – este şi divinitatea supremă. Bineînţeles că de aici până la a fi creştin e o cale lungă, şi se ştie unde trebuie să ajungi: să fii pătruns de miracolul Învierii – prin care Iisus Hristos demonstrează incontestabil şi pe veci că este El Însuşi Dumnezeu şi individualizează ca religie ansamblul învăţăturilor propovăduite. Astfel, totul poate fi sintetizat în ce­lebra zicală „Crede şi nu cerceta“.

Recunosc că – dată fiind formaţia mea de om al secolului XX, cu asaltul informaţional implicit – mi-e greu să mă conformez acestui principiu din Evul mediu, ceea ce nu mi se întâmplă cu cre­din­­ţa într-un Creator, după cum sper că am arătat clar. (Aceasta este diferenţa dintre a fi ateu şi a fi li­­ber-cugetător – termeni care adesea sunt luaţi ca sinonimi de către oameni ce se pretind cu ori­zont.) Totuşi, chiar din perspectiva unor domenii ce ţin de sfera materialului (is­torie, sociologie, etc.), creştinismului i se cuvine mai mult decât consideraţie, fie şi pentru că este cea mai răspândită re­ligie din lume. Timp de 2000 de ani a atras întruna adepţi, în ciuda obstacolelor de tot felul (la ca­re voi reveni), şi continuă pe acelaşi drum. Un astfel de fenomen nu ar fi putut avea loc dacă nu be­ne­fi­cia de temeiuri extrem de stabile şi impresionante.

Înainte de a prezenta unele pericole şi lovituri din interior la adresa religiei noastre (şi care, de fapt, m-au îmboldit să scriu aceste rânduri), îmi voi permite să vorbesc despre ascensiunea ei, a­lă­turi de re­laţia cu celelalte două mari religii din bazinul mediteranean, precum şi cu ipoteze deri­vând din stu­dii de analiză istoriografică. Toate acestea – după cum se poate şi remarca – afectează mai puţin creştinismul şi pe adepţii săi decât unele manifestări recente, pe care le consider aberante; voi încer­ca să îmi argumentez punctul de vedere trecându-le în revistă. Trebuie să adaug o pre­ci­za­re: nu am de gând să mă refer la clerici. Ar fi de discutat cu privire la colaborarea înalţilor prelaţi or­to­docşi cu regimul comunist, dar am făcut-o destul în alte părţi. Cât despre preoţii protestanţi care cu­nună homosexuali, nu ne afectează îndeaproape în prezent. Aşadar, mă opresc aici cu această te­mă, motivul primordial fiind că Mântuitorul Însuşi spunea că fiecare om poate să-şi facă biserica lui – chiar dintr-o piatră de pe câmp; totul este să se roage cu credinţă. În plus, nu vreau să cad în e­roa­rea învăţământului politico-ideologic de pe vremuri, care ataca Biserica în cadrul şedinţelor de ate­ism ştiinţific. (Aş pune ghilimele dacă n-aş fi convins că termenul e grăitor chiar pentru cei care nu au luat contact cu conţinutul lui.)

Din informaţiile mele, se admite unanim că schimbarea unei orânduiri cu alta se face prin revo­lu­ţie. Este evidentă, în ţările care au influenţat mersul istoriei, instaurarea pe această cale a capita­lis­mu­lui şi a socialismului (denu­mit actualmente co­munism – punctez şi aceasta, ca să elimin orice con­fuzie). Chiar trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă putem să o atribuim unei re­voluţii, în­să în tehnologie: perfecţionarea uneltelor şi armelor din fier. Logic, mi-am pus problema că trebu­ia să fi existat o revoluţie şi între sclavagism şi feudalism, dar nicăieri nu am găsit formulat explicit acest punct de vedere. Reflectând mai profund, mi-am dat seama că tocmai creştinismul a ju­cat acest rol revoluţionar, subminând Imperiul roman.

Mă simt dator să îmi argumentez părerea, şi înainte de orice voi sublinia că nicio altă religie nu are atâta importanţă în istoria omenirii. Desigur că, în conştiinţa comună, o transformare de tip revo­lu­ţionar presupune confruntări cu grad variabil de violenţă desfăşurate într-un interval scurt, în­să uneori trebuie să privim dincolo de aparenţe. Toată lumea îşi dă seama că, la apariţia creştinismu­lui şi cel puţin 200 de ani mai apoi, puterea – implicit ordinea ­– romană nu avea cum să fie răsturna­tă pe cale armată. În schimb, mesajul Mântuitorului – cu nenumăratele lui faţete, asupra cărora nu am pregătirea şi spaţiul să insist – a înlăturat teama oamenilor simpli faţă de opresori; de aici răs­pân­direa colosală. Slăbirea imperiului s-a concretizat şi pe plan militar – poate cel mai important, du­pă cum sugeram mai sus. Convertirile masive, de la soldat la general (Sfântul Gheorghe), în pa­ra­lel cu intensificarea atacurilor popoarelor migratoare (datorită şi acestor circumstanţe favorabile), au dus, în timp, la situaţia în care a devenit necesar gestul lui Constantin cel Mare de a statua religie creş­tină ca oficială. Pe de altă parte, consider fundamentată ideea că Biserica a fost prima or­ga­niza­re de tip feudal – idee găsită în cartea „Sfinţii – mit, legendă, adevăr“, apărută în comunism, dar ca­re aborda problemele cu considerabil mai multă decenţă decât întâlnim deseori astăzi; de a­ce­ea am ţi­­nut să îi menţionez titlul.

Există opinii că această religie ar fi una a sclavilor (deşi de la început a câştigat adepţi între membrii clasei sus-puse, iar pe împărăteasa Elena – mama celui tocmai pomenit – nu trebuie eu să o pun în evidenţă) sau că nu poate avea prestigiu o credinţă al cărei întemeietor a suferit cea mai de­gra­dantă moarte existentă la acea vreme. Faptele au demonstrat, însă, că tăria creştinismului stă chiar în aparenta sa slăbiciune, ceea ce mă face să îndrăznesc a afirma că îl urmează pe Cel care l-a fondat – şi care a ales să îşi sfârşească asfel existenţa pământească, să nu uităm. Această trăsătură e­senţială i-a permis să reziste şi ulterior agresiunilor de tot felul, păstrându-şi nelaterată fibra.

Încerc să trec în revistă câteva dintre cele pe plan ideatic, remarcate pe parcursul anilor. Nu mă a­plec asupra relaţiei dintre iudaism şi creştinism, pentru că o consider arhicunoscută; totodată, e un subiect prea vast şi cu prea multe aspecte dureroase pentru a fi cuprins aici. Vreau doar să punctez o opinie – despre care nu ştiu dacă e originală. Cred că o serie de dificultăţi din această relaţie au provenit din fap­tul că adepţii lui Iisus au fost consideraţi o sectă desprinsă din religia iudaică. E o simplă ipo­teză; de aceea nu mă hazardez să afirm că din acest gen de concepţie derivă opinii afectând dogma creştină, cu pretenţie la o bază raţional-ştiinţifică. Voi enumera – fără comentarii – pe cele mai izbi­toa­re (pentru mine, cel puţin): Iisus nici n-ar fi existat ca personaj istoric (şi – legat de aceasta – în­treaga doctrină creştină ar fi fost creată de Apostolul Pavel) sau – dacă a existat – S-ar fi născut dintr-un viol al unui legionar roman, iar sfârşitul Său nu ar fi venit prin răstignire, ci ar fi fost cobo­rât viu de pe cruce, ulterior plecând în sudul Franţei actuale împreună cu Maria Magdalena (deja so­ţia Lui) şi cu fiica lor.

Deşi e o abatere serioasă de la dogmă, personal nu văd nimic rău în ideea că Iisus ar fi fost că­să­torit. Şochează, însă (fiind mai mult decât blasfemie), o altă redare a relaţiei Lui cu Maria din Magdala – şi cu aceasta ajung la loviturile din interior (teoretic, cel puţin) asupra religiei împămân­te­nite aici chiar de către unul dintre discipolii lui Iisus: Sfântul Apostol Andrei. Iarăşi nu vor mai fi necesare comentarii după ce voi arăta că mă gândesc la acea piesă scrisă de Alina Mungiu-Pippidi care a stârnit – firesc – multe şi vii reacţii. Trec peste cele majoritare şi justificate (între care a fost a mea şi a întregii familii), dorind să le consemnez doar pe cele care mi-au stârnit impresii asemănă­toa­re cu lucrarea teatrală. Le voi lua în ordinea ascendentă a neplăcerii provocate: unii au luat în râs (cum prea des e la români) autoarea, în legătură cu anumite refulări, iar alţii au reproşat actorilor ca­re au refuzat să joace într-o asemenea porcărie (să-i spun pe nume) că nu sunt destul de deschişi la cap. În acel moment m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi apărut ceva analog într-o ţară mu­sul­mană. Mulţi s-au ridicat împotriva lor când au reacţionat violent în legătură cu caricaturizarea lui Mahomed, dar o atare atitudine este – cred eu – mai bună decât îngăduinţa faţă de impietăţi de ge­nul celei aruncată în lume de către Alina Mungiu-Pipppidi.

S-ar putea obiecta că religia creştină este – prin esenţa ei – una a toleranţei. Şi islamismul este, însă. Desigur că e la îndemână contraexemplul actelor teroriste din prezent, dar cred că e înţelept să pri­vim în ansamblu. Ştim foarte bine că turcii au îngăduit în Ţările Române continuitatea religiei stră­moşeşti, ceea ce se încadrează într-o tendinţă generală a credinţei lor. Am aflat chiar de la un mu­sulman că, după ei, creştinii pot ajunge până în cerul al treilea al lui Mahomed, dintre cele nouă. Totodată, recunosc 5 mari profeţi – pe care îi voi enumera în ordine cronologică: Moise, Zara­thustra, Buddha, Iisus şi Mahomed. Nu mai trebuie să spun că asemenea concepţii nu se bucură de re­ciprocitate din partea creştinilor – şi nici să dau detalii.

Rămânând la raportul cu mahomedanismul, e clar că religia noastră n-ar fi atât de expusă dacă s-ar fundamenta pe o formulă de genul „Allah este Dumnezeu, şi Mahomed – profetul său“. (De alt­fel, existenţa acestui personaj istoric nu are cum să fie pusă la îndoială.) Ca şi cum contestarea lui Hristos nu ar fi suficientă, mai nou asistăm la discuţii – tot în interiorul creştinismului ­– chiar asupra na­turii Crea­torului. Mai auzisem eu de secte care vorbeau de Dumnezeu-Mama, dar erau minore, a­şa că le-am acordat atenţia corespunzătoare. Acum, însă, am aflat că o traducere a Bibliei are ten­din­ţa de a se adapta la atmosfera modernă de emancipare (greşit înţeleasă – fie-mi permisă remarca) a feme­ii. Se poate că această nuanţă a versiunii a fost imprimată de coordonatoare, însă mi se pare mai im­por­tant să nu se bucure de influenţă – mai ales că nu are bază, cel puţin din punctul meu de ve­dere. Nu am căderea să vin cu argumente teologice detaliate, însă pentru mine e destul că Iisus vor­beşte doar despre Tatăl – de unde şi rugăciunea noastră fundamentală, tot de către El dată ome­ni­rii.

Nu-mi este dat – fireşte – să ştiu ce va mai fi. Am, însă, credinţa fermă că religia întemeiată de Hristos îşi va urma existenţa fără mari tulburări. E clar că structura unora îi împiedică să accepte fă­ră rezerve cele cuprinse în Noul Testament – în frunte cu Învierea. Totuşi, baze raţionale are şi con­sta­tarea că religia creştină nu mai poate fi subminată serios, fie şi pentru că s-a impus şi se impune de aproape 2000 de ani. Cu atât mai mult se cere o atitudine cel puţin decentă – dacă nu pătrunsă de pi­oşenie – în faţa acestei componente cu totul remarcabile a existenţei umanităţii.

Leave a Response »

 

Profane reflections regarding Christian religion Wednesday, Aug 15 2007

I have to specify from the beginning that I don’t know thoroughly the dogmatic texts laying at the basis of Christian teaching. I ventured, however, to write about the subject as a reaction to initiatives and actions that I consider as affecting the religion of my forefathers, thus being – ultimately – menaces to our cultural and national identity.

I can’t say I’ve been brought up in a religious spirit, even though elements of Christian teaching and cult were conveyed to me within the family. In school, the so-called education was contrary in essence – like for all the generations that attended public instruction in the communist period. Quite this, maybe, has stimulated inside me the curiosity to know more about the life, deeds and ideas of Jesus and His apostles. I approached them by means of a historical perspective – hence with my mind, not with my soul. At the same time, however, as, years passed, I realized that there must be a supreme entity, which should have created the universe and established its laws. From the very beginning the statement of Engels that matter is infinite in time and space seemed frail to me; even science (physics, namely) contradicts it by recent progresses.

However, all religions (in the first place those widely spread, with which I ought to make connections) have as nodal point the existence of a Creator, who – in general – is also the supreme divinity. Surely, it’s a long way from here to being a Christian, and one knows where you must reach: to be deeply conscious of the miracle of Resurrection – by which Jesus Christ incontestably and forever demonstrates that He is God Himself and demarcates as a religion the ensemble of the teachings He propagated. Thus, all can be synthesized in the celebrated saying “Do not doubt, but believe”.

I recognize that – given my formation as a man of the 20th century, with the implicit informational assault – it’s hard for me to comply with this medieval principle; that doesn’t happen regarding my belief in a Creator, as I have (hopefully) clearly shown,. (This is the difference between being an atheist and being a freethinker – terms which often are translated as synonyms by people who claim to have horizon.) Nevertheless, even from the perspective of domains belonging to the sphere of material (history, sociology, etc.), to Christianity is due more than consideration, at least because it is the most widespread religion in the world. For 2000 years it has incessantly attracted followers, despite the obstacles of all kind (to which I shall come back), and continues on the same way. Such a phenomenon couldn’t have taken place if it hadn’t benefited of extremely stable and impressive grounds.

Before presenting several perils and blows to our religion from the interior (which, actually, prompted me to write these lines), I’ll take the liberty to speak about its ascent, along with its relationship to the other two great religions from the Mediterranean basin, as well as to hypotheses deriving from studies of historical analysis. All of these – as one can remark – affect Christianity and its adherents less than some recent manifestations, which I consider aberrant; I’ll try to sustain my point of view taking a survey of them. I must add a specification: I don’t intend to refer to clerics. I could discuss on the collaboration of the high Orthodox priests with the communist regime, but I did it enough in other places. As for the Protestant priests who unite homosexuals in wedding, that doesn’t affect us, Romanians, closely at this time. Therefore, I stop here with this subject, the primordial motive being that the Savior Himself said that every man can make his own church – even out of a stone in the field; the essence is that he prays in faith. Besides, I don’t want to go into the error of the so-called “politico-ideological teaching” of the old communist times, which attacked the institution of Church in the sessions of scientific atheism. (I’d put quotation marks hadn’t I been convinced that the term is telling even for those who never were in contact with its content.)

From my information, it is unanimously admitted that the change of a social system with another is made by revolution. In the countries that influenced the course of history the installation by this way of capitalism and socialism (currently named communism – I point this also, to eliminate any confusion) is evident. Even the transition from the primitive culture to the slave system can be attributed to a revolution, but in technology: the improvement of iron tools and weapons. Logically, I reasoned that there must have also been a revolution between the slave system and feudalism, but I found nowhere this point of view explicitly formulated. Reflecting more profoundly, I realized that precisely Christianity played this revolutionary role, undermining the Roman Empire.

I feel myself obliged to motivate my opinion, and first of all I will underline that no other religion has so much importance in the history of mankind. Of course, in the common conscience, a revolutionary transformation implies confrontations with a variable degree of violence over a short interval, but sometimes we ought to look beyond appearances. Everyone realizes that, at the dawn of Christianity and at least 200 years after, there was no way to overthrow the Roman power – implicitly that order – by military force. Conversely, the message of the Savior – with its countless facets, on which I don’t insist, lacking instruction and space – has removed the fright of ordinary people towards the oppressors; hence its colossal spread. The weakening of the empire materialized also in the military sphere – perhaps the most important, as I suggested above. The massive conversions to Christianity, from soldier to general (Saint George), in parallel with the intensification of the attacks from the migratory peoples (due also to these favorable circumstances), lead, in time, to a situation claiming as necessary the gesture of Constantine the Great to instate the Christian religion as official. On the other hand, I consider consistent the idea that Church was the first organization of a feudal type – idea that I found in a book published during communism; nevertheless, it approached the problems with considerably more decency than we often encounter today.

There are opinions that the religion in question is one for slaves (though from the beginning it gained adherents among the members of the upper class, and it’s not I who should highlight Empress Helena – mother of Constantine) or that there couldn’t be any prestige for a faith whose founder suffered the most degrading death on those times. The facts demonstrated, however, that the strength of Christianity resides quite in its apparent weakness, which makes me dare affirm that it follows The Man who founded it – and who chose (let’s not forget that) to end thus His earthly existence. This essential feature allowed Christianity also to resist subsequently to aggressions of all kind, keeping its fiber unaltered.

I try to review some of the aggressions at the level of ideas, remarked during the years. I don’t approach the relationship between Judaism and Christianity as I consider it more than well known; at the same time, this is a subject too vast and with too many painful aspects to be comprised here. I only want to point an opinion of mine – not knowing whether it’s original. I think that a series of difficulties in this relationship come from the fact that the adherents of Jesus were considered a sect detached from the Judaic religion. This is a simple hypothesis; that’s why I don’t hazard to affirm that from this kind of conception derive opinions affecting the Christian dogma and claiming a rational-scientific basis. I’ll enumerate – with no comments – the most striking (for me, at least) of these affirmations: Jesus may have not even exist as a historic personage (and – connected to this – the entire Christian doctrine may have been created by Apostle Paul). Assuming that He existed, He might have been born past a rape of a Roman legionnaire, and His end might not have come through crucifixion; instead, He may have been taken down from the cross alive and subsequently to the South of present France together with Mary Magdalene (already His wife) and their daughter.

Although it’s a serious deviation from the dogma, I personally don’t see anything bad in the idea that Jesus could have been married. It’s shocking, however (being more than blasphemy), another illustration of His relation to Mary of Magdala. Thus I reach the blows from interior (theoretically, at least) on the religion grounded here – on the Romanian territory – by one of the very first disciples of Jesus: The Holy Apostle Andrew. Comments won’t, again, be necessary after I’ll show that I think of a play by Alina Mungiu-Pippidi (mainly a political analyst in Romania) comprising suggestions for all kinds of sexual acts. It triggered – naturally – many and vivid reactions. I skip those which were justified and belonged to the majority (including my family and me), wishing to mention only the reactions which left inside me an impression similar to that of the theater work. I’ll deal with them in the ascending order of the displeasure they provoked: some made fun of the playwright about certain frustrations of hers, while others reproached to the actors who refused to play in such filth (let me call it by name) that they are not sufficiently open-minded. That moment I thought what would have happened if something analogous had appeared in a Muslim country. Many people rose up against them when they reacted violently regarding funny drawings about Mohammad, but such an attitude is – I reckon – better than acceptance towards the impieties like the one thrown into the world by Alina Mungiu-Pipppidi.

One could argue that Christian religion is – by its essence – one of tolerance. Islamism is too, however. Of course, one has at hand the contra example of the terrorist acts in present, but I think it’s wise for us have a global view. We, Romanians, know very well that the Turks allowed on our lands the continuity of the ancestral religion, which fits in a general tendency of their faith. Just from a Muslim I learned that, according to them, the Christians could reach the third sky of Mohamed, of the nine. In addition, they recognize 5 great prophets – whom I’ll enumerate in a chronological order: Moses, Zarathustra, Buddha, Jesus and Mohammad. Needless to say that such conceptions don’t enjoy mutuality from Christians – and also needless is to detail.

Remaining at the relation with Islamism it’s clear that our religion wouldn’t be so exposed if it had grounded on a formula like “Allah is God, and Mohammad – his prophet”. (By the way, there’s no way to doubt on the existence of this historical personage.) As, seemingly, the denial of Christ wouldn’t be sufficient, recently we attend discussions – also inside Christianity – even upon the nature of the Creator. I heard before of sects that spoke about Mother God, but they were minor, so I paid corresponding attention to them. Now, however, I learned that a translation of the Bible has the tendency to adapt to the modern atmosphere of emancipation (wrongly understood – may my remark be permitted) of the woman. It’s possible that this nuance of the version was imprinted by the female coordinator, but it’s more important to me that it would not have influence – especially because it has no basis, at least from my point of view. I don’t have the authority to bring detailed theological arguments, but for me is enough that Jesus speaks only about The Father – hence our fundamental prayer, given by Him to the mankind, as well.

I don’t possess – naturally – the capability to know what will be next. However, I have the firm belief that the religion initiated by Christ will go on with its existence without big disturbances. It’s clear that the structure of some people impedes them to accept with no reticence what is comprised in the New Testament – the Resurrection, first and foremost. Nevertheless, there also are rational bases for the statement that Christian religion cannot be seriously undermined anymore, even for the reason that it has imposed itself and continues to – for almost 2000 years. The more is required an attitude at least decent – if not filled with piety – towards this utterly remarkable component of humanity’s existence.

2 Responses »

 

Rugby and life Sunday, Jul 22 2007

I had, since very young, the passion to watch a wide range of sports. (As for practice, I am – unfortunately – at a much lower level; I lack talent, but – most of all – the drive) Like for the majority, football stays in front – to such an extent that I felt the urge to share the recollections bond to the supreme events in this domain. It’s clear that in no other sport does the World Cup generate so much interest (and attendance, implicitly), but I must add that I was never satisfied just to watch (and, possibly, to transpose into written works) the succession of the phases; this is a statistics’ job, and I fell indebted to extract lessons, associations and conclusions – as I think one always ought to when passing through an experience, no matter of what kind.

This way of thinking, more and more prevalent and manifest as I aged, makes me now – close to 50 – to have another perspective upon rugby then in my early youth, although even on those times I wasn’t considering it a simple succession of crowds, as I think (with firm grounds) the opinion of the non-initiated is. I must acknowledge – being fully honest – that the basic rules of this sport were explained to me much before college. However, equally appropriate is to remark that it was quite about the fundamental elements only; even the more profound aspects linked to the game itself (not to speak of the connections) were discovered by me alone, thereafter. Among them, I’d mention only that speed – and not force – is the key.

I initially wanted to write about rugby only what I call a thought, i.e. two or three sentences, but I realized it would be impossible – which is already obvious here. It’s likely for me not to comprise, even in a wider writing, what crosses my mind in context. However, feeling also the pleasure to discuss a matter different from the situation of the Romanian society – which triggers in me anything except satisfaction, but (or quite because of that) constitutes the predominant theme of my articles.

I intended anyway to continue by showing the essence of what makes me appreciate rugby game more and more, but now – having under my eyes the end of the precedent paragraph – it’s much easier. Such a situation might be considered a coincidence, but it’s one that illustrates the particularity in conception on this kind of circumstances: everything makes – finally – sense, even if it isn’t to be perceived at first sight.

I have already spoken about another constant of mine, i.e. multiple and ramified connections; the difficulty of keeping myself from branchy introductions and parentheses comes out of the lines above. In order not to obtain an effect exactly opposite to the desired one, I now ought to convey clearly what impresses me in rugby: honesty and discipline have a place more privileged than in other sports, even though all of them are (or should be) symbols of straightforward dispute and competition. I’ll deal with the two aspects in turn, as they are enjoyable for me, since I am faithful to an ethics that might regarded as rigid today.

Even those who just fugitively watched rugby could notice that here – unlike in football – the ball may be played also by hand. (In fact, this was the primary cause of the separation between the two.) I don’t insist, however, on the common origin, since I want to highlight certain differences – especially in conduct. I evoked this basic element of the regulation to reach smoother what is symbolic for me: passing by hand is permitted only backwards. (The parallel with American football comes by itself.) Moreover, even the transmission by foot has its limits – although it is submitted to hazard, through the renowned oval form of the balloon. Thus, the teammates must position themselves behind the shooter, if they want to follow the ball in question.

The correctness I underlined has a dominant role also in the most evident facet of the game – entered, hence, into the common conscience: the roughness. An ignorant (not only in rugby) would say that the compatibility between the two is scarce, but the frame to offer them points of convergence exists: the famous tackling is allowed only upon the player who possesses the balloon, but not above the shoulders. Additionally (and unlike in basketball or handball – which are spectacular and loved, too), obstruction – i.e. the positioning between the opponent and the teammate holding the ball – is sanctioned.

Regarding the discipline, it’s amusing for superficial people and impressive for the others to see 30 giants standing like nice kindergarten kids when the referee takes action against some brutality. In rest, his decisions aren’t discussed either (only the team captain has the right to ask for explanations, as deferentially as possible), but the sanction moment is the most striking. The ones in guiltiness – designated through the number on their backs – come without a murmur to the leader of the game, and in the same manner leave the pitch if they are sent out. If, yet, they give the ghost of a protest, they are put in their place primarily by the captain. It’s also true, however, that the principal judge always justifies his decisions, often addressing with the term “gentlemen”. Equally right is that I haven’t even heard of intentional partiality – with or without a material hidden motive. Very likely, the measures adopted against referees who would attempt that are totally discouraging. The discrepancy to what happens on football pitches strikes the eyes, so I must mention it, no matter how fond I am (I repeat that) of the “king-sport”.

I told before that I’ve come to the conclusion that in rugby velocity is essential, not force. I am convinced that almost all of the initiated have the same opinion; it can’t be otherwise, if you watch long and carefully the teams that – right due to this feature – dominate the world hierarchy. (I think almost exclusively of the Anglo-Saxons; unlike football – with the same inventors and promoters, I underscore that – the Latin nations didn’t manage to increase the spectacle in this game, doing the contrary, I might say. I refer practically only to the French, possibly to the Argentines; unfortunately, I must add, my Romanians are very far from the position held 30-40 years ago.) In connection with this, immediately comes forth another feature that makes correct the characterization of this sport as mannish: the courage. We often see how men 5-6 ft. tall attempt – and many times succeed – to make their way among opponents almost one foot taller (the ratio of weights – and of the expected force – being, obviously, in concordance), taking the risk of a contact as intense as possible with such rivals. As a matter of fact, this kind of shocks occur frequently in the field phases, but – as again one can see – those less physically gifted don’t take into account to keep away from such events.

Combining what I highlighted (and I’m afraid I didn’t manage to comprise everything), rugby also deserves – like boxing (born in England, too) – to be named “a gentlemen sport“. I have willingly made this association, of course; I consider toughness a part of the existence, but there must be rules to limit and direct it. If the battle and the participants to it submit to correctness, it becomes clear that that the defeated can reproach the failure only to him. In life, however, it doesn’t happen like in the sport to which I dedicated these lines.

Leave a Response »

 

Rugbi şi viaţă Sunday, Jul 22 2007

De mic am avut pasiunea să urmăresc o gamă largă de sporturi. (Cu practica stau – din păcate –  mult mai slab, lipsindu-mi talentul, dar mai ales avântul.) Ca la majoritatea, fotbalul stă pe primul plan – în aşa măsură încât am simţit imboldul să-mi împărtăşesc amintirile legate de evenimentele supreme în domeniu. E clar că în niciun alt sport campionatul mondial nu generează atâta interes (şi asistenţă, implicit), însă trebuie să adaug că niciodată nu m-am mulţumit pur şi simplu să urmăresc (şi, eventual, să transpun în scris) succesiunea fazelor; aceasta e treabă de statistică, iar eu m-am sim­­ţit dator să extrag învăţăminte, conotaţii şi concluzii – cum cred că se cuvine totdeauna când treci printr-o experienţă, indiferent de ce gen.

Acest mod de gândire, tot mai prevalent şi manifest pe măsură ce am înaintat în vârstă, mă de­ter­mină acum – când mai am puţin până la 50 de ani – să am altă perspectivă asupra rugbiului decât în fragedă tinereţe, cu toate că nici atunci nu îl consideram o simplă succesiune de învălmăşeli, cum cred (cu motive) că e opinia neavizaţilor. Trebuie să recunosc – ca să fiu pe deplin cinstit – că mi s-au explicat regulile de bază ale acestui sport încă prin clasa a VII-a, dar la fel de potrivit este să re­marc că exact doar de elementele fundamentale a fost vorba; chiar şi aspectele mai profunde lega­te de jocul pro­priu-zis – ca să nu mai vorbesc de conotaţii – le-am descoperit singur, ulterior. Dintre e­le, aş menţiona doar că viteza – şi nu forţa – este cheia.

Iniţial voiam să scriu despre rugbi doar ce numesc panseu, adică două-trei fraze, dar mi-am dat sea­ma că mi-ar fi imposibil – ceea ce deja se vădeşte aici. S-ar putea ca nici într-o scriere mai amplă să nu cuprind tot ce îmi trece prin cap în context, însă măcar încerc, având şi plăcerea de a lua în dis­cuţie altceva decât starea societăţii noastre – care numai satisfacţie nu-mi provoacă, dar (sau toc­mai de aceea) constituie tema predominantă a articolelor mele.

Oricum aveam de gând să continui prin a arăta, în esenţă, ce mă face să apreciez tot mai tare jo­cul de rugbi, însă iată că acum – având sub ochi sfârşitul alineatului precedent – în vine mult mai u­şor. O asemenea situaţie poate fi considerată coincidenţă, dar e una care ilustrează nuanţa în con­cep­ţia mea asupra acestui gen de împrejurări: totul are – în cele din urmă – sens, chiar dacă nu e sesi­zabil la prima vedere.

Despre altă constantă a mea – desprinderea unor conexiuni multiple şi ramificate – am adus de­ja vorba, iar dificultatea de a mă înfrâna să fac introduceri şi paranteze stufoase reiese din rândurile de mai sus. Pentru a nu obţine un efect exact invers celui dorit, se impune acum să redau cu claritate ce mă impresionează în rugbi, convins fiind că legătura cu ce se întâmplă în România se va face de la sine: onestitatea şi disciplina au loc de frunte ca în niciun alt sport, chiar dacă toate sunt (sau ar tre­bui să fie) simboluri ale disputei şi concurenţei cinstite. Voi aborda pe rând cele două îmbucu­ră­toare – pentru mine, fidel unei etici rigide pentru ziua de azi – aspecte.

Chiar şi cei care au urmărit doar în treacăt rugbiul au putut observa că aici – spre deosebire de fotbal – se joacă mingea şi cu mâna. (De altfel, acesta a fost substratul primordial pentru des­­părţirea din­tre cele două. Nu insist, însă, asupra originii comune, de vreme ce vreau să scot în e­vi­­den­ţă toc­mai unele dife­ren­ţe – mai a­les în conduită.) Am amintit acest element de bază al regula­men­tului ca să ajung mai lin la ce e simbolic pentru mine: pasa cu mâna nu este permisă decât înapoi. (Paralela cu fotbalul american vine de la sine.) Mai mult, chiar transmiterea cu piciorul are limitele ei – cu toa­te că este din oficiu supusă hazardului, prin renumita formă ovală a balonului. Astfel, coechipie­rii trebuie să se afle în spatele celui care a şutat, dacă vor să urmărească respectiva minge.

Corectitudinea pe care o subliniam are un rol dominant şi pe cea mai evidentă faţetă a jocului – in­trată, de aceea, în conştiinţa comună: duritatea. Un necunoscător (nu numai al rugbiului) ar spune că nu prea ar fi compatibilitate între una şi alta, însă există cadrul care le oferă puncte de convergen­ţă: renumitul placaj este permis numai asupra jucătorului care are balonul, dar nu mai sus de umeri. În plus (şi spre deosebire de baschet sau handbal – şi ele spectaculoase şi iubite), se sancţionează „pa­ravanul“, adică interpunerea între adversar şi coechiperul la minge.

Cât despre disciplină, e amuzant pentru cei superficiali şi impresionant pentru ceilalţi să vadă cum 30 de coloşi stau ca nişte copii de grădiniţă cuminţi când arbitrul ia măsuri împotriva vreunei bru­talităţi. Nici în rest nu i se discută deciziile (doar căpitanul de echipă are dreptul să solicite ex­pli­ca­ţii, pe un ton cât se poate de condescendent), însă momentul sancţiunilor este cel mai izbitor. Cei în culpă – desemnaţi prin numărul de pe spate – se prezintă fără murmur în faţa conducătorului jo­cu­lui, şi la fel se duc afară dacă sunt trimişi. Dacă, totuşi, schiţează proteste, sunt puşi la punct în primul rând de către căpitanul lor. E drept, însă, şi că judecătorul principal îşi motivează întotdeau­na de­ci­zi­ile, deseori adresându-se cu termenul “gentlemen”. La fel de adevărat este că nici măcar nu am au­zit de părtinire voită – cu substrat material sau nu. Foarte probabil că sunt total descurajante mă­­su­ri­le împotriva arbitrilor care ar încerca aşa ceva. Discrepanţa faţă de ce se întâmplă pe tere­nu­ri­le de fot­bal sare în ochi, deci trebuie să o consemnez, oricât – repet – mi-ar fi de drag sportul-rege.

Spuneam înainte că am ajuns la concluzia că în rugbi esenţială este viteza, şi nu forţa. Sunt con­vins că mai toţi cunoscătorii au aceeaşi părere; nu poate fi altfel, dacă urmăreşti timp îndelungat şi cu atenţie echipele care – tocmai datorită acestei caracteristici – domină ierarhia mondială. (Îi am în vedere aproape exclusiv pe anglo-saxoni; spre deosebire netă de fotbal – cu aceiaşi inventatori şi promotori, subliniez – naţiunile latine nu au realizat creşterea spectaculozităţii, ba chiar dimpotrivă. Mă refer practic numai la francezi, eventual la argentinieni – din păcate, trebuie să adaug; românii noş­tri sunt foarte departe de poziţia deţinută acum 30-40 de ani.) Legat de această prevalenţă a vite­zei, iese imediat în evidenţă o altă trăsătură care face să apară pe deplin corectă caracterizarea ca băr­­bătesc a acestui sport: curajul. Deseori vedem cum oameni de 1,70-1,80 încearcă – şi de multe ori reuşesc – să se strecoare printre adversari cu 20-30 cm mai înalţi (raportul greutăţilor – şi al for­ţei de aşteptat – fiind, evident, corespunzător), asumându-şi riscul de a intra într-un contact cât se poa­­te de intens cu asemenea oponenţi. De altfel, asemenea şocuri apar frecvent în fazele de câmp, însă – cum iarăşi se vede – cei mai puţin dotaţi fizic nu îşi pun problema să se dea la o parte.

Întrunind cele evidenţiate (şi nutresc temerea că n-am reuşit să cuprind totul), rugbiul merită şi el să fie numit – ca şi boxul, născut tot în Anglia – „sport de gentlemani“. Desigur, am făcut voit a­so­cie­rea; găsesc că duritatea e parte din existenţă, însă trebuie să existe reguli care să o limiteze şi să o canalizeze. Dacă lupta şi participanţii la ea se supun corectitudinii, devine clar că învinsul poate să îşi impute doar sie însuşi eşecul. În viaţă, însă, nu se întâmplă ca în sportul căruia i-am consacrat a­­ceste rânduri, mai ales într-o societate unde legea este aplicată net diferenţiat, cum este – şi va fi, pe termen nedefinit – cea românească.

Leave a Response »

 

Why I write Saturday, Jun 2 2007

One of the very rare circumstances when my wishes were welcome is this: someone invited me to expose the belief (and the incentive, at the same time) which lied and lies behind my drive to put on paper thoughts and conceptions. The more so valuable I consider the opportunity given to me as I am able to reach – at least within this frame – the fulfillment of the primary wish (and purpose) when I set myself to writing: to share what bothers me, hoping – naturally, I reckon – to bring others to my “wavelength”.

One might say that I have already responded to the theme with the specifications above. (In fact, the important things are told in a few words; there are innumerable examples.) Nevertheless (and as one can easily presume), there would be enough to add and debate, I shall commence with the latter, as it is a constant of my activity in writing; I dare insert this statement, as it seems clear to me that the lines I put in now represent a confession, too.

These being said, I find reasons to believe in comprehension for my analysis of the title. I consider absolutely necessary to underscore that I grant to this compulsory part of any work the importance corresponding to the place it lays: at the head. In this case I have long pondered whether using the interrogative for¬m or not. I came to the conclusion that the latter option is more appropriate, since I intend to show not only the motives, but also the motivation.

Before entering the core of what I wish to communicate, I feel the urge to make something straight – action that can be encompassed into another constant of my writing: the intention to be as clear as possible, including the effort to reduce to minimum the possible interpretations (most often malevolent, in my experience, which – of course – is not singular). Coming back from general to particular, I will note my reluctance toward sticking to the milestones listed in the elegant and enjoyable appeal of the Romanian Association for Patrimony. I am stirred to show why, since this is a place for confessions: as a pupil, there was once when I followed all the points in a plan for a composition – and I got a non-satisfactory mark.

However, I don’t want anyone to understand that I belittle these landmarks; on the contrary. As a proof, I begin with the answer to the interrogative form of this title, form representing a manifestation of how one of the few organizations which joins and harmonizes Romanians of good-will from all over the world strives to intensify the dialogue between then – dialogue of a high fashion, alike the partners, as I concluded by browsing the various reviews and messages that make up a patrimony in the deepest and most proper sense.

According to my system of thinking (to which I shall surely refer again), it’s natural that I initiate this kind of belief confession with what pushed me to writing. I chose this attractive – but also demanding – way of expression when perceiving that I couldn’t make myself heard to the extent desired, especially in the environment of Romania. (I don’t make a distinction between Ceausescu’s times and now, because only superficial aspects differ.) So, observing that I have few chances for a civilized dialogue (although I find no reasons to believe that my verbal expression is scarce), I headed to this for¬m of relating of what bothers me (most often along with the solution, as I am not the adherent of the criticism for the sake of criticism, nor of the sterile complaint – which, among enough others, distinguishes me from many people). This was a way to avoid troubles, at least in the conception phase – (too) often with “punches under the belt” (if I may take a term of another domain very dear to me). The circumstances have contributed to my refuge in written language not only by those exposed above – or, rather, not strictly by this difficulty to carry out a decent dialogue. Something closely related intervened: the reluctance to communicate directly to those around what’s in my soul, as I strongly believe in one of the fundamental principles of psychology, i.e. not to judge the one in front of you (and I extend that principle – with the conviction that I am not the only who does so – to inter-human communication in general); however, exactly the opposite usually happens. I connect this to the inclination to criticism for the sake of criticism; this constant passion to make connections is one more factor that prevents me from sticking strictly to a scheme.

However, I am certainly concerned to the highest degree with the fluency of the exposition. This is the mobile of my transition from motive la motivation – the latter being fairly prone to deduction now, I reckon. When I have set myself to writing, I have foreseen increased chances for a larger audience. In fact, this is what all wish; anybody affirming something different (especially the contrary) is a big hypocrite. Also, I pursued and pursue – ultimately – my own well-being on all plans. This is again not unnatural; the particularity (not only mine – I’m convinced) is, however, that I can imagine a fulfilled personal existence only within a society with a level at least acceptable – and we must acknowledge that in Romania there is a long way to that goal. By everything I wrote, I tried to identify thoroughly (and as exhaustively as possible, at the same time) the shortcomings, offering solutions when I was able to; this is my nature, as I showed. Given these, I have grounds to consider that the ego has a minor share in my wish to be read by as many as possible (with a desired finality, which I don’t consider necessary to mention). I have the great satisfaction that the Internet offered me a possibility which I didn’t even dream of when starting to resort to the refuge on paper, as a reaction to the existence (which I don’t want to call “life”) under Ceausescu; the time came when truth had to be told unless you wanted to go mad. It’s comprehensible that I considered out of question to protest loudly, since I am not hero stuff; I am, nevertheless, tranquil when I look at others. This tranquility increases when my mind travels to an idea worth considering (alongside the regret of not knowing any more where I met it) – i.e. after 1989 nothing appeared of the long expected “drawer”-literature; in my very first book published, one can find, in a serious proportion, a picture (which I meant to be ample) of the society here at the beginning of the same 1989, when we witnessed the climax of terror, but also its removal.

As all my works up to now contain memories or analyses, I don’t consider necessary to underscore what literary trend I am part of. Nevertheless, I shouldn’t skip extremely fast this point of the exposition, as there is more to reveal. Returning to my first book, I shall take the liberty to insert a part of the appreciations upon it made by a distinguished intellectual of a humanist formation – not a literary critic, it’s true, however an art historian: “The writing is romantic, indeed, but its spirit is critic and lucid; it’s the look of the intellectual who agrees with Camil Petrescu (a famous Romanian writer): ‘as much drama as lucidness’ “.

In fact, I didn’t think of belonging to any trend. It’s a truism that writing reflects thought, and by me – as I have already permitted to be seen – one can perceive enough elements of romanticism and classicism. What’s sure is that I don’t feel able for a literature of absurd or a comic one, and it’s extremely improbable that one day I set myself to poetry or theater; one can easily comprehend that it is prudent to avoid the term “impossible” in a statement like the latter. So far, however, I am concerned to prove mainly to myself that I indeed am a writer, and to do this I’ll have to complete the fiction novel with which I’ve made very little progress.

I consider as granted to have read seriously before and after I myself have set to writing. It’s hard to me, however, to affirm that I have a model – chiefly because I realize that I shall never be able even to come close to the ones that I admire. I begin with Dostoyevsky, whom I consider the greatest of all times. In fact, the entire Russian literature captivates me, by its profundity capable to reflect the soul of this people, soul which I regard alike their territory: so wide that it provokes the feeling you can’t reach its end. The French – especially Dumas-père and Hugo – also arouse a deep respect in me, particularly regarding the art of arranging words on paper. The former is, however, much closer to my soul, along with Sienkiewicz and an author less appreciated officially than the others I prefer: Karl May. It’s clear, however, why the latter is dear to me, too; due to the fluidity of style and the effort of promoting moral values I can place him – as probably do many teenagers or people with this kind of thought – near the just revealed illustrious authors (also) of historical novels.

As for the great Romanian creators, my attraction for Liviu Rebreanu was sensed by the very first publishing house where I tried my chances. Its name is eloquent – not only in my country, I believe: Humanitas. As I aged, however, seemingly Camil Petrescu passed in front of Rebreanu – which again was intuited, also by a woman. Of course I refer to the quote above, which is so more illustrative, I think, as the author had no way to know that I was captivated by the manner this important writer and thinker demonstrated his concern for the condition of the intellectuals.

It’s not I who should emphasize that all the writers remarked before cover a respectable number of pages with reflections upon man and society – or induce them, which increases my appreciation towards their art. Taking into account what I aimed through writing (aspect that I presented right at the beginning), it’s obvious that I responded to the same impulse – even too intensely, sometimes. Equally evident is, however, that I don’t raise the problem that there will ever be a work of mine to travel through time, even if – these very days – I had the honor and joy to see, at the Leipzig Bookfair, two of my books flanking „Săptămâna roşie“ (“The red week”) of Paul Goma, a famous contemporary Romanian writer. It’s possible, nevertheless, that, over time, someone (at least my grandchildren – as the close ones say) be interested in the chronicles I tried: of 40 years of football (1966 – 2006) or of the last year of Ceausescu’s period, continued with a relating of the six months during which we were turned off the way to a civilized society. I should be content with that; as a matter of fact, writing is for me a complementary activity – but not of minor importance or weight, since I accord it roles that I tried to present as clear as possible.

Leave a Response »

 

De ce scriu Saturday, Jun 2 2007

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a in­vitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot a­jun­ge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.

Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lu­cru­rile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Con­­sider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa co­res­punzătoare locului unde se află: de frunte. În cazul de faţă – atent şi la subtilităţile limbii în an­sam­blu, deci înglobând punctuaţia (aspecte care trebuie luate în seamă când te apuci să scrii pen­tru o audienţă pe care o speri mai largă decât familia) – am reflectat îndelung dacă să utilizez sau nu for­ma interogativă. Am ajuns la concluzia că e mai potrivit să renunţ la ea, din moment ce intenţio­nez să arăt nu doar motivele, ci şi motivaţia.

Înainte de a intra în miezul a ce doresc să comunic, simt nevoia să fac o precizare – demers ca­re se încadrează în altă constantă când scriu: intenţia de a fi cât se poate de clar, incluzând stră­da­nia de a reduce la minimum posibilele interpretări (cel mai adesea răuvoitoare, experienţa mea nefiind – bi­neînţeles – singulară). Revenind de la general la particular, voi nota că nu am de gând să mă ţin strâns de reperele care au fost enunţate în elegantul şi îmbucurătorul apel al Asociaţiei Ro­mâne pentru Patrimoniu. Sunt îndemnat să arăt de ce, dacă aici e un loc pentru mărturisiri: când e­ram elev, am respectat o dată toate punctele din planul dat pentru o compunere şcolară – şi m-am a­les cu un 7. Am adus vorba de această parte a vieţii noastre pentru a putea ajunge mai lin la ideea că şco­lă­reas­că ar fi o expunere în care aş răspunde strict la punctele din plan – şi încă exact în ordine.

Să nu se înţeleagă de aici, însă, că desconsider aceaste repere; dimpotrivă. Ca dovadă, încep cu răs­punsul la forma interogativă a acestui titlu, formă care este o manifestare a modalităţii prin care u­na dintre puţinele organizaţii care reuneşte şi armonizează români de bună-credinţă din toate păr­ţi­le lumii caută să intensifice dialogul dintre ei – dialog de înaltă ţinută, pe măsura interlocutorilor, cum am constatat parcurgând feluritele reviste şi mesaje ce alcătuiesc un patrimoniu în cel mai pro­priu şi profund înţeles.

După sistemul meu de gândire (la care voi mai face referire, desigur), e firesc să încep a iniţia a­cest soi de mărturisire de credinţă cu ce m-a împins la scris. Am ales această atrăgătoare – dar şi pretenţioasă – cale de exprimare constatând că nu mă pot face ascultat pe cât aş dori, mai ales în me­diul din România. (Nu fac distincţia între cea din vremea lui Ceauşescu şi cea de acum, pentru că di­­­feră doar aspectele de suprafaţă.) Aşadar, observând că nu prea am şanse să port un dialog civi­li­zat (cu toate că nu am motive să cred că am carenţe în expri­ma­rea verba­lă), m-am orientat spre o for­mă de redare a ce mă frământă (cel mai adesea împreună cu soluţiile, pentru că nu sunt adeptul cri­ticii de dragul criticii şi nici al văicărelii sterile – ceea ce, prin­tre destule altele, mă deosebeşte de mulţi) în care măcar în faza de elaborare să nu fiu tulburat, (prea) deseori cu „lovituri sub centură“ – ca să preiau un termen din alt domeniu ce îmi e foarte drag. Conjunctura a contribuit la refugiul meu în limbajul scris nu numai prin cele expuse mai sus – sau, mai degrabă, nu strict prin această di­ficultate de a purta un dialog decent. A intervenit ceva strâns înrudit: reticenţa în a comunica ne­mij­locit celor din jur ce am pe suflet, pentru că sunt pătruns de unul din principiile fundamentale ale psihologiei, respectiv să nu îl ju­deci pe cel din faţă (şi îl ex­­tind – cu convingerea că nu sunt singu­rul – la comunicarea interumană în general), iar de obicei se întâmplă exact invers. Leg aceasta de aplecarea spre critică de dragul cri­­­ticii; această pasiune constantă de a face conexiuni este încă un fac­tor care mă împiedică să mă ţin strict de o schemă.

Desigur, însă, că mă preocupă în cel mai înalt grad fluenţa expunerii. Este mobilul trecerii mele de la motiv la motivaţie – destul de uşor deductibilă acum, cred. Când m-am a­pucat de scris, am în­tre­văzut şanse sporite de a avea o audienţă mai largă. De altfel, asta îşi doresc toţi; cine afirmă alt­ce­va (mai ales contrariul) e un mare ipocrit. De asemenea, urmăream şi urmăresc – în ultimă instanţă – binele propriu pe toate planurile. Aşa ceva iarăşi nu iese din firesc; parti­cu­la­ri­ta­tea (nu numai a mea – sunt convins) este însă că nu-mi pot imagina o existenţă personală împlinită de­cât în cadrul unei societăţi de nivel cel puţin acceptabil – şi trebuie să recunoaştem că în România mai avem mult pâ­nă acolo. Prin tot ce am scris, am încercat să identific în amănunţime (şi cât mai exhaustiv, toto­dată) neajunsurile, oferind – când puteam – soluţii; aşa mi-e felul, cum am arătat. Da­te fiind acestea, am temeiuri să consider că ego-ul are o pondere minoră în dorinţa de a fi citit (cu o răvnită fina­li­ta­te, pe care nu mai e nevoie să o expun) de cât mai mulţi. Am marea satisfacţie că In­ternetul mi-a o fe­rit o posibilitate de a-mi îndeplini intenţiile pe care nici nu o visam când am început să re­­curg la de­fularea pe hârtie, ca reacţie la existenţa (nu vreau să-i spun viaţă) sub Cea­uşescu; la un moment dat trebuia spus adevărul, dacă nu aveai de gând să înnebuneşti. E de înţe­les că nu mi-am pus pro­ble­ma să protestez în gura mare, dacă nu am stofă de erou; sunt, totuşi, li­niş­tit uitându-mă la alţii – şi nu cred că e necesar să detaliez. Liniştea îmi sporeşte ducându-mă cu mintea la o i­dee demnă de luat în seamă (cu regretul de a nu mai şti unde am întâlnit-o) – şi anume că după 1989 nu a apărut ni­mic din mult-aşteptata literatură de sertar: în chiar prima mea car­te a­pă­ru­tă se regăseşte, într-o pro­porţie serioasă, un tablou pe care l-am vrut amplu al societăţii de aici la în­ceputul anului în care am văzut apogeul terorii, dar şi înlăturarea ei.

Cum toate lucrările mele de până acum sunt de memorialistică sau de analiză, nu socot că mai e de notat cărui curent literar cred că aparţin. Totuşi, nu aş trece extrem de repede peste acest punct al expunerii, întrucât mai este ceva de relevat. Revenind la prima mea carte, îmi voi permite să inserez o parte dintre aprecierile asupra ei ale unei distinse intelectuale de formaţie umanistă – nu critic lite­rar, e drept, însă istoric de artă: „ Este adevărat că scriitura este romantică, dar spiritul este critic şi lu­cid; este privirea intelectualului care este de acord cu Camil Petrescu: «câtă luciditate, atâta dramă».“.

De fapt, nu mi-am pus problema să aparţin vreunui curent. E un truism că scriitura reflectă gân­direa, iar la mine – cum deja am lăsat să se vadă – se pot percepe destule elemente de ro­man­tism şi clasicism. Cert este că nu mă simt în stare de o literatură a absurdului sau comică, şi este extrem de im­probabil ca într-o zi să mă apuc de poezie sau de teatru; se subînţelege că e prudent să eviţi ter­menul „imposibil“ într-o afirmaţie precum cea din urmă. Deocamdată, însă, mă preocupă să-mi de­mon­strez mie însumi, în primul rând, că sunt scriitor cu adevărat, iar pentru aceasta trebuie să ter­min romanul de ficţiune la care am progresat foarte puţin.

De la sine înţeles mi se pare să fi citit serios înainte şi după ce m-am pus eu însumi la scris. Mi-e greu, totuşi, să afirm că am un model – în primul rând deoarece îmi dau seama că nu voi pu­tea niciodată să mă apropii cât de cât de cei pe care îi admir. Încep cu Dostoievski, pe care îl consider cel mai mare din toate timpurile. De altfel, întreaga literatură rusă mă captează, prin profunzimea ei re­flectând sufletul acestui popor, pe care-l văd la fel cu teritoriul: larg până a da senzaţia că nu poţi să-i mergi până în capăt. Francezii – în special Dumas-tatăl şi Hugo – îmi trezesc şi ei un adânc res­pect, cu deosebire în ce priveşte arta aşezării cuvintelor pe hârtie. Cel dintâi menţionat îmi este, în­să, mult mai apropiat sufletului meu, alături de Sienkiewicz şi de un autor mai slab cotat oficial de­cât ceilalţi preferaţi: Karl May. E clar, însă, de ce şi acesta din urmă îmi e drag: prin fluiditatea sti­lului şi străduinţa de a promova valorile morale îl pot situa – cum, probabil, o fac mulţi la vârstă sau cu mentalitate adolescentină – lângă celebrii autori (şi) de romane istorice tocmai evidenţiaţi.

Cât priveşte marii creatori autohtoni, atracţia pentru Rebreanu mi-a fost sesizată de persoane din chiar prima editură la care am încercat să public şi al cărei nume spune tot: Humanitas. Pe mă­sură ce am înaintat în vârstă, însă, parcă i-a trecut înainte Camil Petrescu ­– ceea ce iarăşi a fost in­tu­it, tot de către o femeie. Desigur că fac trimitere la citatul de mai sus, care este cu atât edificator, cred, cu cât autoarea nu avea de un­de să ştie că m-a captivat manifestarea preocupării importantului scriitor şi gânditor pentru condiţia intelectualului.

Nu trebuie eu să accentuez că toţi cei evidenţiaţi înainte acoperă un număr respectabil de pa­­gini cu reflecţii asupra omului şi so­cie­tăţii – sau le induc, ceea ce îmi sporeşte aprecierea asupra ar­tei lor. Având în vedere ce mi-am propus prin scris (aspect prezentat chiar de la început), e evi­dent că am răspuns şi eu acestui impuls – chiar prea intens, uneori. Tot atât de evident este, însă, că nu-mi pun problema că va exista vreodată o lucrare a mea care să străbată timpul, chiar dacă – toc­mai în a­ces­te zile – am avut onoarea şi bucuria să văd, la Târgul de la Leipzig, două dintre cărţile me­le flan­când „Săptămâna roşie“ a lui Paul Goma. S-ar putea, totuşi, ca peste ani să fie cineva intere­sat (mă­car nepoţii mei – cum zic cei apropiaţi) de cronicile ce le-am încercat: a 40 de ani de fotbal (1966 – 2006) sau a ultimului an al perioadei ceauşiste, continuată cu o redare a celor şase luni în ca­re s-a produs deturnarea noastră de la drumul spre o societate civilizată. Ar trebui să fiu mulţumit cu atâta; în fond, scrisul e la mine o activitate complementară – dar nu de mică importanţă sau pondere, din mo­ment ce îi atribui roluri pe care am încercat să le prezint desluşit.

Leave a Response »

 

Who was the Iron Mask? Sunday, May 27 2007

As in general I am passionate for mysteries, it’s quite a while since I keep asking myself about the identity of the person who was isolated in the Bastille for political reasons, the more so as his face has been made unrecognizable by the famous iron mask.

Most hypotheses converge to the twin brother of Louis XIV. However, since I am a doctor, there are two reasons why I can’t accept this version. One of them is that twins are not born exactly at the same time; this is known by everybody, as a matter of fact. Therefore, the first born would have indisputably become the Dauphin, then the King of France. In addition, it would have been impossible to conceal the birth of a twin brother – and his existence, consequently.

On the other hand, truly remarkable – and less known – is that Louis XIII, who is regarded by history as the father of Louis XIV, was not able to procreate; this was scientifically attested. We should bear in mind that the year Louis XIV was born (1638), France – due to Richelieu’s politics – was about to become the main power on the continent, as a result of the victories in the Thirty Years War. So, it was natural for this great statesman to be concerned about the stability of the dynasty. Even if it hadn’t been for the sterility (which Richelieu was – very probably – aware of, having a strong espionage network), Louis XIII was weedy; nonetheless, it was absolutely necessary to assure succession to the throne.

Under these conditions, it seems possible to me that the same Richelieu found someone attractive for Queen Anne of Austria and that this attraction might have been mutual. It is said that under such circumstances the face of the father is reflected into the child’s – which is more outstanding in boys, who generally resemble more to their mother. I rely on this when considering very possible that the resemblance of Louis XIV to his biological father might have been so impressive that it became imperative to apply the iron mask to the latter – together with a total isolation, in order not to reveal the terrible secret.

I realize that I have issued a shocking point of view, which is not related to anything written by renowned authors. However, I stick to my opinion. Of course, official history is already completed, but I wish to speak to those who refuse to abandon themselves to routine.

One Response »

 

Cine a fost Masca de fier? Sunday, May 27 2007

Fiind pasionat de mistere în general, de câtva timp îmi pun cu tot mai multă intensita­te pro­ble­ma identităţii celui care, din raţiuni politice, a fost izolat la Bastilia, şi – mai mult decât atât – i s-a făcut de nerecunoscut faţa prin celebra mască de fier.

Cele mai multe ipoteze merg spre fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea. Ca medic, însă, nu pot să accept această va­rian­tă – din două motive. Unul dintre ele este că gemenii nu se nasc exact deodată – lucru de altfel ştiut de toată lumea – aşa că primul născut ar fi devenit Delfin (şi apoi regele Franţei) fără nici un fel de discuţie. În plus, naşterea unui geamăn – implicit existenţa lui – nu putea fi tăinuită.

Pe de altă parte, cu adevărat remarcabil – şi mai puţin cunoscut – este că Ludovic al XIII-lea, pe care istoria îl dă ca tată al celui care avea să fie denumit Regele-Soare, nu putea procrea, du­pă cum s-a dovedit ştiinţific. Având în vedere că în anul naşterii lui Ludovic al XIV-lea (1638), Franţa – dato­rită politicii lui Richelieu – era pe cale de a deveni prima putere de pe con­ti­nent, în ur­ma vic­toriilor din Războiul de 30 de ani, era firesc ca acest mare om de stat să se gândească la sta­bilitatea di­nas­tiei. Chiar dacă n-ar fi fost sterilitatea (de care foarte probabil Richelieu ştia, cu re­ţea­ua lui de spionaj), Ludovic al XIII-lea era bolnăvicios, deci era imperios necesar să i se asigure un urmaş.

În aceste condiţii, mi se pare posibil ca acelaşi Richelieu să fi găsit pe cineva atră­gă­tor pentru regina Ana de Austria, şi această atracţie să fi fost reciprocă. În popor se spune că în astfel de îm­pre­jurări chipul tatălui se reflectă în cel al copilului – ceea ce se remarcă mai uşor la băieţi, care în­de­obş­te seamănă mai mult cu mamele. Pe aceasta mă bazez când afirm că se prea poate ca ase­mă­na­rea lui Ludovic al XIV-lea cu tatăl său natural să fi fost atât de mare încât acestuia din urmă să tre­bu­iască să i se aplice masca de fier – pe lîngă izo­la­rea totală, pentru a nu dezvălui teribila taină.

Îmi dau seama că am emis un punct de vedere şocant, care nu are legătură cu nimic din ce au scris autori cunos­cuţi, însă ţin la părerea mea. În fond, istoria s-a scris deja, dar doresc să mă adre­sez celor care refuză să se lase încor­se­taţi de rutină.

Leave a Response »